Nota autorului

4

Prin discursul adresarii directe, romanul autoarei Margaret Mazzantini, aparut la Editura Polirom in 2004, te face martor la o poveste de viata in care pasiunea aproape atavica si sinceritatea sentimentui de dragoste iti marcheaza definitiv viziunea asupra emotiilor. Pagina cu pagina, povestea se incheaga, isi face un spirit al ei si te prinde, te cuprinde. O carte fara limite, fara clisee. Desi anul aparitiei este oarecum indepartat, romanul ramane actual si ar infiora pe oricine l-ar citi.

Un chirurg de renume. O sotie pe care prietenii lui si-ar dori-o, cu o cariera de succes in mass-media. Lumea lui banala se zdruncina in momentul in care Angela, fiica lui adolescenta, are un accident cu scuterul si ajunge la spitalul unde lucreaza el. In timp ce fata se zbate intre viata si moarte, fiind operata sub ochii lui, Timoteo isi incepe confesiunea. Intre zidurile albe marturiseste o poveste de dragoste traita inainte de nasterea ei. Se agata de imaginea acestei foste iubiri ca de o ultima scapare in incercarea de a nu-si imagine fiica moarta. Acel moment definitoriu il transforma, zdruncinandu-i limitele si reclandindu-i-le din nou.

Ce inveti din povestea lui? Faptul ca iubirea nu are nici o legatura cu frumusetea, si invers; ca frumusetea nu are nimic de-a face cu luxul, puritatea sau perfectiunea; ca dragostea nu invinge totul, cu exceptia firii umane careia ii dezvaluie trairi nebanuite.

Romanul ne contureaza faptul ca niciodata indragostitii nu si-au putut defini iubirea, eternul adevar. Caci iubirea nu are nevoie de cuvinte, este poate cea mai primitiva si mai adevarata definitie. Prin ceea ce incercam sa definim, intalnim existenta de exceptie a fiintei umane. Iubirea nu poate fi explicata. Ea este sau nu este. Fazele tranzitorii sunt falsificari. Timoteo si Italia, femeia strazilor, o prostituata care isi da viata pentru barbatul iubit, isi incearca inaltimea sentimentelor prin forta pe care iubirea o naste in sufletul lor.

Numele amantei ingemaneaza, ca o trista anecdota, ascunsa imagine a tarii mediteraneene – suburbiile latine cu simplitatea lor vulgara, destinul batjocoritor, femeia ranita dar invingatoare.

Laitmotivul „Nu te misca” soptit de Timoteo in momentele de cumpana pare a ni se adresa si noua, tinandu-ti inima in loc, in incordarea asteparii.

Finalul este, din pacate, asteptat. Nu te uimeste moartea Italiei si reanimarea Angelei; o poveste simpla, care nu iti lasa alta alternativa decat infruntarea ei. Insa lipsa cugetarilor adanc filosofice sau a visarii nejustificate sunt ingredientele scrierii lui Mazzantini si a stilului ei care „loveste” cu inviindu-ne constiinta propriilor emotii.

«Ce inseamna sa iubesti? Tu stii? Sa iubesc a insemnat pt mine sa tin respiratia

ei in brate si sa-mi dau seama ca orice alt zgomot se stinsese.

Iti jur, era inima ei care batea in mine.»

-„Nu te misca”, Margaret Mazzantini