Este fata de la masa din colt a cafenelei, mereu cu rererele parpalacului ridicat si cu fata ascunsa in spatele unui nor de fum dantelat de tigara. Fiica legndelor franceze, Serge Gainsboug si Jane Birkin, Charlotte Gainsbourg, si-a creat un univers artistic bizar si atragator in care muzica se intrepatrunde simbiotic aproape cu cinematografia, domeniu in care a devenit o figura preferata de regizori ca Franco Zeffirelli, Agnes Varda sau Lars von Trier. Muzica frantuzoaicei este un amestec intunecat de pasiuni reprimate, paradisuri lasat in astptare, pause lungi, meditative in compania unei tigari, ura si regrete gri stropite cu parfum parizian.

Albumul nascut pe patul de spital

“IRM”, ultimul album al cintaretei are la origini fractalii si zgomotul unui aparat pentru tomografie cu care a fost examinata la finele anului 2007 cind a suferit o operatie pe creier din cauza unei hemoragii. Jocul de-a v-ati ascunselea cu moartea si sarcasmul sec transpar elegant in cele 16 piese produse si masterizate de catre legenda pop britanica, Beck.

Sub lumina incarcaturii emotionale si spirituale de pe platoul de filmare al peliculei “Antichrist”, piesele se desfasoara intr-un creuzet ametitor care provoaca un virtej pe alocuri greu de inteles de sentimente stranii. “Vanities”, “In the end”, “La collectioneuse” si “Looking glass blues” sint pansamente fine pe rani imaginare. Piesele pe alocuri bilingve transmit nesiguranta imuabila in care inoata sufletele.” Help me to see

What it’s all coming to /Crumbs on the table /And mud on these shoes /Treading so long /I can’t see where we’ve been / Who’s to say it’s all for the best in the end” (n.r. Ajuta-ma sa vad /La ce se rezuma toate/ Firmituri pe masa/ Si noroi pe pantofii acestia/ Incerc si nu imi dau seama pe unde am umblat/ Cine decide ca totul este spre bine, la sfirsit?)

Oda artistilor cazuti

Piesa care iese in evidenta printre tributurile ritmate aduse bizareriei vietii este “La chat de Café des Artistes”, o balada in care vocea aproape soptita a lui Charlotte, in combinatie cu instrumentalul dens, aproape greoi pentru neinitiati, spun povestea artistului lasat sa putrezeasca in sufletele celor care l-au iubit si uitat. Piesa, spun criticii, este dedicata memoriei tatalui sau, Serge Gainsboug.

Printre povesti cu asasini ai sperantelor, papadii mereu amare si vanitati care uritesc si atrofiaza spiritul, “IRM”, desi conceput initial ca un episod secund al “5:55”, devine pe masura ce este ascultat mult mai mult de atit, disitngindu-se prin atitudinea intriganta si charisma indiscutabila a frantuzoaicei cu plete in vint care devine o Françoise Hardy mai fatala si mai invaluita in voaluri si mister.

Alexandra Panaete