Reputatia lui Slash sta pe un monument heavy metal cladit in citeva decenii pe chitari Fender si Gibson. A facut istorie cu solo-urile de chitara din piesele care au facut din Guns’n’Roses si din anii ’80 o trupa si o perioada legendare, Carismaticul chitarist cu acel joben invechit si plete crete care-i acopera mereu fata, s-a desprins in sfirsit de melancolia ploii de noiembrie, de scurta perioada de glorie din anii ’90 cu Velvet Revolver si a luat-o calea carierei solo. Albumul eponim, „Slash“ reuneste un colaj de solisti vocali din ultimele trei decenii. Vocile de pe album suna ca o varianta mai dura si ragusita a lor, ca si cum Fergie, M Shadows de la Avanged Selvenfold sau Ozzy Ozbourne ar da o proba pentru un nou solist Velvet Revolver.

Ozzy a obosit

Una din aparitiile care atrag atentia este prezenta lui Ozzy pe piesa „Crucify the dead“, a carui timbru gutural, desi alterat de vreme, alaturi de versuri au reinviat demonul din batrinul solist al trupei Black Sabbath. Fergie, solista trupei Black Eyed Peas, apare de doua ori pe albumul lui Slash. O data cu alura unei zeite rock, pe „Beautiful Dangerous“,  solista R&B rupe definitiv granita dintre pop si hard rock, construind, alaturi de orchestratia lui Slash una din cele mai reusite piese de pe album. A doua surpriza este reeditarea piesei “Paradise City” cu strofele cintate rap de solistul Cypress Hill si refrenul care semana cu o versiune feminina a lui Axl Rose. “I hold on” aminteste de acel Kid Rock indragostit de boemia hippiotilor, iar “Gotten”, cu vocea androgina a lui Adam Levine de la Maroon 5, trimite, mai degraba, la o balada pop, salvata doar de solo-ul potolit al pletosului. Una peste alta, „Slash” este un melanj de stâri contradictorii, de la melancolia erelor apuse, iubire, fantome ale unor frici care bintuie inca, pina la tacerea momentului in care nu mai exista cuvinte sau priviri care sâ le substituie. Un album de debut destinat a fi doar primul intr-un lung sir.

Alexandra Panaete