Bogdan-Petru Maleon: „Se poate trăi din istorie la fel cum se poate trăi din geografie sau alt domeniu”

Ca director al muzeului Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC), Bogdan-Petru Maleon nu se așteaptă ca studenții să-i treacă pragul din primul an. Însă crede că pasiunea pentru istorie vibrează-n tineri, iar datoria profesorului este să răspundă așteptărilor mari cu care vin studenții la facultate. Chiar dacă sistemul de învățămînt este pe alocuri bolnav, cu siguranță trebuie să mai existe vreun Alexandru Macedon care să lupte pentru lucrurile bine făcute. Iar cînd se „odihnește”, profesorul Maleon descifrează simboluri bizantine, sperînd să găsească soluții pentru tulburările prezentului, în trecut.

Pasiunea dumneavoastră pentru istorie stă pe umerii vreunui personaj istoric sau a fost vorba de manuscrise care v-au marcat de timpuriu?

Ar fi fost ideal să pot lua contactul în copilărie cu manuscrise sau diverse opere rare, însă pasiunea mea pentru istorie are explicații mult mai prozaice, mult mai banale. Ca orice copil, m-a fascinat spectaculosul în planul istoric, încă de la primele lecturi. M-au fascinat marile personaje ale istoriei antice precum Alexandru Macedon și Iulius Cezar, apoi subiectul legat de regii Franței și tumultosul trecut al acestei țări au constituit o poartă pentru cunoașterea istoriei. Accesul la tot ceea ce a reprezentat cunoașterea trecutului nu s-a realizat într-o manieră savantă, nici nu ar fi fost posibil pentru un tînăr care abia terminase ciclul primar. Lecturile istorice au fost cele care mi-au deschis apetitul, începînd cu romanul istoric, cu romanele lui Alexandre Dumas, pe care le-am savurat în copilărie. Apoi am trecut la cele ale lui Maurice Druon; „Regii blestemați ai Franței” au constituit o lectură predilectă pentru mine. Așadar, totul a început cît se poate de firesc. Pot spune că ceea ce m-a atras în mod deosebit a fost personalitatea lui Alexandru Macedon, este un personaj care a realizat lucruri excepționale la o vîrstă fragedă și atunci sigur că poate exista o admirație din partea tinerilor. Un alt personaj ieșit din comun din copilăria mea, pe care am ajuns să îl studiez ulterior a fost Richard Inimă de Leu, care în timpul Cruciadei a treia a dat dovadă de curaj în lupta cu cel care părea un personaj invincibil, Saladin. Iată cîteva personaje care într-adevăr mi-au marcat memoria afectivă a primilor pași în cunoașterea istoriei. Ulterior, pe măsură ce lecturile s-au acumulat și paleta aceasta a preferințelor s-a diversificat în mod evident.

„Nu mă vedeam ca personaj de catedră, însă am crezut că pot face din această pasiune și o profesie, să o transform într-o preocupare de durată.”

Cum s-a transformat pasiunea pentru istorie într-o vocație?

Nu aș vrea să spun că am fost predestinat istoriei, însă acest domeniu mi-a plăcut dintotdeauna și nu vedeam posibilă o carieră dincolo de istorie. Nu am știut de la început că voi fi profesor de istorie, dar cred că încă din perioada gimnaziului am devenit conștient că voi urma această facultate. Nu mă vedeam ca personaj de catedră, însă am crezut că pot face din această pasiune și o profesie, să o transform într-o preocupare de durată.

Ați întîlnit vreun mentor care să vă inspire în această direcție?

Nici măcar atunci cînd eram student nu știam exact ce voi fi. Am știut doar că vreau să studiez istoria, nu știam dacă voi fi profesor, dacă voi lucra într-un institut de cercetare sau voi face cu totul altceva. Au fost niște întîlniri importante pe parcursul studiilor universitare care m-au marcat. Au fost profesori pe care am ajuns sa îi admir. Profesorul care m-a îndrumat și cel cu care colaborez și acum, pe nume Ion Toderașcu, a fost un reper pentru mine. Au fost și exemple care nu trebuie urmate. Am învățat că nu trebuie să îți vorbești de rău foștii dascăli și, de aceea, nu vreau să dau nume, dar sînt convins că unele exemple trebuie urmate, altele nu.

Vizitele pe la muzee din timpul liceului v-au deschis, cumva, pofta pentru întoarcerea în trecut?

Nu pot să spun că am fost un pasionat pentru că și lucrurile acestea se cultivă. În perioada de dinainte de ’89, din puținele lucruri de care ne putem aduce aminte cu plăcere este faptul că școlile organizau excursii, vizite regulate la muzee și în felul acesta am reușit să văd cam toate muzeele din Iași. Am fost la Muzeul Unirii, la Palatul Culturii, la casele memoriale. Apoi, părinții mei au fost cei care nu au ocolit astfel de lucruri atunci cînd ne petreceam vacanțele prin țară. Totuși, trebuie să recunosc că pasiunea pentru ceea ce reprezintă spațiul muzeal a venit mai tîrziu, cînd am „vînat” aceste locuri atît în țară, cît și în stăinătate. De fiecare dată cînd am ajuns într-un loc, primul lucru era să mă informez ce se poate vizita și astfel am acumulat experiență. În astfel de situații, pofta vine mîncînd.

Spuneați că mergeați împreună cu familia. Au fost și părinții pasionați de istorie?

Tatăl meu a fost inginer, dar era pasionat de istorie. Îi placea să citească orice carte de istorie și a continuat și după ce eu am devenit profesor. A fost unul dintre lectorii mei cei mai fideli și cei mai critici. A continuat pînă la sfîrșitul zilelor să îmi citească lucrările, pentru că el însuși a trăit o parte a istoriei, a fost refugiat politic din nordul Bucovinei în 1944. Familia rămînînd acolo, s-a arătat mereu interesat de ceea ce se întîmplă cu românii din afara granițelor.

Vă preocupă în special istoria ecleziastică, statutul clerului de mir, ideologia și simbolurile bizantine. Ați căutat descifrarea simbolurilor?

După terminarea facultății, am devenit atras de istoria bizantină și, în general, de istoria Evului Mediu. Lumea medievală se exprimă prin simboluri, nu este o lume care practică un soi de comunicare directă. Am avut nevoia de a descifra acest metalimbaj, dincolo de realitate pentru a vedea ce interpretări pot crea de unul singur.

„Nu sîntem o firmă comercială pentru a ne face reclamă”

Din anul 2010 sînteți director la muzeul universității. Ce fel de vizitatori trec pragul muzeului?

Muzeul este vizitat în cadru organizat, dar pentru mine aici este a doua casă. Surpriza plăcută a fost că nu au venit doar studenții de la Facultatea de Istorie. Poate nu mulți știu de existența acestuia, dar un muzeu, pentru a se impune în mediul academic, are nevoie de timp și de promovare. Studenții au nevoie și ei de adaptare. Atunci cînd ajung la facultate, se familiarizează abia cu biblioteca sau cantina. Prima dată nu ajungi să cunoști muzeul. Acesta a fost promovat de la bun început prin bannere, prin afișaje, anunțuri în presă. Promovarea nu poate fi continuă. Nu sîntem o firmă comercială pentru a ne face reclamă, dar avem propriul site, evenimentele sînt popularizate.

Ați deschis de curînd expoziția „Regele urmărit. Mihai I al României în dosarele Securității”. Pe viitor, ce proiecte intenționați să derulați în parteneriat cu universitatea?

Expoziția poate fi vizitată pînă pe 4 mai. Sînt alte proiecte pe care le vom face. În toamnă vom realiza o expoziție destinată relațiilor româno-franceze, împreună cu Ambasada Franței la București. Intenționăm împreună cu Primăria Iași să facem un proiect legat de diversitatea culturală a orașului. Avem zilele muzeului în fiecare an, în care sînt prezentate o serie de comunicări despre viața academică, istoria universității iar toate sînt reunite într-un volum numit Historia Universitatis Iassiensis care este publicația muzeului și care se află la al treilea volum. Vor veni și elevi în cadrul programului „Școala altfel” din toată Moldova, să viziteze expoziția, vitrinele și arhivele muzeului.

„Studenții sînt o imagine a modului în care profesorii își fac datoria. Ei vin cu așteptări mari și noi trebuie să le răspundem.”

De unde mitul că nu se poate trăi din pasiunea pentru istorie?

Se poate trăi din istorie la fel cum se poate trăi din geografie sau alt domeniu. Multe dintre acestea sînt văduvite în România, mulți fug cînd aud de istorie. Învățămîntul are probleme, profesorii sînt prost plătiți, nu beneficiază de resurse. Nu pot decît să constat că la nivel guvernamental există un dezinteres clar de promovare și investiție în acest domeniu. S-a urmărit, în ultimii ani, restrîngerea domeniului, a numărului de ore, nu din motive ascunse. Nu este un complot, ci din ignoranță. Oamenii o consideră inutilă, dacă s-a ajuns la clasă să se predea doar o singură oră de istorie pe săptămînă și este în discuție să se renunțe și la aceasta. Totuși, sînt convins că, atunci cînd îți dorești ceva, poți reuși doar prin performanță. Putem face performanță și în istorie, dacă tinerii se vor dedica și vor fi implicați.

Aveți studenți masteranzi care lucrează în cadrul muzeului. Vă regăsiți entuziasmul în aceștia?

Studenții sînt o imagine a modului în care profesorii își fac datoria. Ei vin cu așteptări mari și noi trebuie să le răspundem. Dacă în urmă cu cîțiva ani, a fost o oarecare scădere a interesului tinerilor față de acest domeniu, în ultimii trei ani am constatat cu bucurie că interesul pentru istorie a crescut. Mulți dintre studenți vin la universitate cu pasiune, doresc să facă lucruri bune și se implică. Avem în cadrul muzeului studenți practicanți deoarece au inițiativă, doresc să cunoască lucruri și să își diversifice preocupările. Dar depinde de noi, de profesori, să le întreținem. Din păcate, perspectivele sînt destul de vagi deoarece centrele de cercetare și-au închis porțile, la fel și muzeele, asistăm la o restrîngere dramatică a posibilităților de a profesa ulterior. Toate catedrele din învățămîntul preuniversitar sînt în restrîngere, însă entuziasmul există.

„Universitatea medievală era o structură corporatistă”

Cum s-au schimbat universitățile de-a lungul timpului?

Sînt și asemănări, dar și deosebiri. Asemănările țin mai mult de tradiție, universitatea își revendică originile medievale. Toate elementele solemne ale universității conțin elemente simbolice, de la vestimentație pînă la formulele rostite. Totuși, universitatea modernă este diferită față de cea medievală. Universitatea medievală era o structură corporatistă, o asociație deschisă studenților și profesorilor cu îndeletniciri intelectuale. Scolastica era cadrul în care se desfășura munca intelectuală. Universitatea modernă este constituită pe baze raționale și a fost concepută pentru formarea indivizilor în anumite domenii. Ea a devenit în timp un spațiu liberal, de dezbatere a ideilor, un spațiu de geneză a conceptelor moderne. A rămas strîns legată de ceea ce avea nevoie societate. Este foarte greu, însă, de a face o legătură între trecut și prezent și ele depind de modul în care evoluează societatea, cu părțile ei bune și rele.

Se tot vorbește că învățămîntul românesc trebuie să se schimbe. Unde credeți că ar trebui să se lucreze?

Eu aș propune ca învățămîntul superior românesc să analizeze mult mai sistematic ideea de competiție, de concurență. Lucrurile nu sînt bine reglementate în ceea ce privește opțiunea tinerilor de a studia,  pentru că într-o societate competitivă, universitățile sînt în concurență iar în funcție de performanțele unei universități sînt acordate granturi, finanțări de la buget. Ori performanța aduce performanță. Însă, în România, lucrurile se întîmplă exact invers. Se tinde ca toate universitățile să fie puse pe același plan, să aibă acces în mod egal la resurse, ceea ce practic descurajează total ideea de concurență. Un tînăr este pus în situația de a nu avea opțiuni. Ori studiază la universitatea X dintr-un orășel prăfuit cu profesori improvizați, ori studiază într-un mare centru universitar, este cam același lucru. Ori, tocmai lipsa de concurență îi demotivează pe tineri care, de cele mai multe, sînt tentați să aleagă opțiuni externe. Nu este rău pentru ei, dar învățămîntul românesc este văduvit de resursa esențială. În urmă cu cîțiva ani, legea învățămîntului crea un cadru al competiției, însă așa cum se întîmplă de obicei în România, inițiativele bune nu au viață lungă. În ultima perioadă, trendul este exact invers, în sensul în care se tinde spre egalizare. Dacă învățămîntul superior nu este performant, nici societatea nu poate progresa.

„Noi acționăm sub semnul provizoratului”

Ați beneficiat de stagii de cercetare în Polonia, Italia sau Germania. De ce-ați ales aceste țări?

Am ales aceste țări pentru că am ținut cont de contactele academice pe care le aveam și, mai ales, de posibilitățile de cercetare. Un istoric are nevoie să ajungă la biblioteci importante. Pot să vă spun orașe care m-au fascinat. Cel mai frumos oraș din Polonia este Cracovia, din punctul meu de vedere. Din Germania, sufletul meu a rămas la Konstanz, un oraș care pe lîngă aerul liniștit, provincial, are o personalitate extraordinară. În Italia, alegerile sînt mai dificile pentru că Italia reprezintă un muzeu în aer liber, cu Roma, cea mai frumoasă destinație. Pe lîngă aceste țări, m-a fascinat și Grecia, unde am stat o perioadă mai lungă cu o bursă. Apoi, trebuia să văd Constantinopolul. Cred că am fost în toate țările din jurul nostru. Din centrul Europei aș putea spune că cel mai frumos oraș este Praga.

Recent, s-au împlinit 20 de ani de parteneriat între UAIC și Universitatea Konstanz din Germania, unde ați beneficiat de o bursă de. Care sînt diferențele semnificative înter cele două instituții de învățămînt superior?

Diferențele sînt mari. Universitatea din Konstanz este o universitate solidă, care face față concurenței. Bugetul este stabil. Universitatea noastră are parte de un mediu diferit. Noi acționăm sub semnul provizoratului, niciodată nu vom ști care este alocația bugetară, pînă unde putem merge într-un domeniu de activitate. Este benefic acest parteneriat, dar din păcate doar pentru studenții noștri. Atunci cînd am fost la Konstanz, în 2006, cei de acolo m-au întrebat de ce acest parteneriat funcționează într-o singură direcție. Vin foarte mulți profesori și studenți de la Iași și în sens invers lucrurile nu se petrec la fel. Studenții găsesc un mediu prietenos, au acces la resurse importante, laboratoare de cercetare, biblioteci, dar la noi posibilitățile sînt restrînse. Nu ține de incapacitatea noastră infrastructurală, pentru că mulți dintre cercetătorii noștri performează cînd merg în afară, dar aici nu există interesul de a fi atractivi și pentru exterior. Vin doar profesori care au interes să studieze o anumită problemă a istoriei românilor. De exemplu, luni va veni un profesor de la o universitate din Germania, tot parteneră, univeristatea Guttenberg din Maintz, prof. Hans Christian Manner, care va ține o conferință și va primi o distincție din partea Academiei Române. Însă, în general, universitatea noastră nu este atît de atractivă pentru cei străini, aceasta este realitatea.

Surse foto: adevarul.ro, doxologia.ro, ghidulmuzeelor.cimec.ro