A îndrumat multe generații de studenți, la Facultatea de Istorie din Iași, fiind considerat azi unul dintre cei mai importanți specialiști în Istorie contemporană din România. Istoricul Gheorghe Iacob, căci despre el este vorba, ne-a deslușit, în interviul ce urmează, schimbările prin care a trecut România după 1989 și cheia în care trebuie să privim ce se întîmplă acum pe plan mondial.

Ați fost șef de promoție pe țară și ați declarat, la un moment dat, într-un interviu, că încă din școala generală vă doreați să ajungeți student la Facultatea de Istorie. Ce v-a determinat să alegeți istoria, ca domeniu de studiu?

Este o chestie de pasiune, pur și simplu, pentru că practic de prin clasa aVI-a – a VII-a citeam destul de mult. Fratele meu a făcut Filosofie, fiind mai mare cu cinci ani ca mine, deci mi-a pus la dispoziție mereu cărți și literatură, dar și literatură istorică.
Probabil contează foarte mult și profesorul din școală. Am avut profesori pasionați în școala generală. Deși pot fi și niște explicații, ca să spun așa, moștenite. Bunicul meu din partea tatălui, cu toate că avea șapte clase, era un cititor emerit pe vremea aceea, citea foarte mult și atunci s-ar putea să fie și tradiția familiei.

Deci bunicul a reprezentat un exemplu în dăruirea dumneavoastră în acest domeniu.

Da, plus că am avut și trei unchi preoți, care iarăși erau apropiați de carte, de istorie. Deci a fost un context favorabil mai general, iar pînă la urmă cuvîntul ar fi: pasiunea.

Cum a fost perioada studenției, dat fiind acei ani în care istoria era subordonată politicii totalitare?

Evident că am suportat această presiune, pentru că, spre exemplu, eu, ca să mă înscriu la Facultatea de Istorie, am avut nevoie de recomandarea secretarului de partid de la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași.
Deci, aș face cumva trecerea de la pasiune la momentul Liceului „Negruzzi”, fiindcă eram pasionat din școala generală. La „Negruzzi” am avut o profesoară excepțională, pe profesoara Ludmila Carasievici, care, deși nu m-a avut elev în clasa a IX-a, a aflat că vreau să dau la Facultatea de Istorie, m-a preluat, iar apoi, în clasa a IX-a, am fost dus la Arhivele Statului. Prima carte care mi s-a pus în brațe de către directorul Ungureanu, de atunci, – Arhivele erau la Golia (n.r. – incinta Mănăstirii Golia din Iași)-, a fost Istoria orașului Iași, de N.A Bogdan.
După aceea, în clasa a X-a m-a adus la Facultatea de Istorie și m-a pus în legătură cu profesorii, inclusiv cu profesorul Bold (n.r. Emilian Bold), care m-a preluat apoi ca ucenic și, prin urmare, am fost cumva monitorizat sau meditat aproape, deși fără bani, de profesoara de istorie, care mi-a pus la dispoziție cabinetul de istorie al liceului internat, unde și învățam.
Deci, a fost o pregătire deosebită. Apoi, în clasa a XI-a deja am fost într-o tabără națională (atunci nu erau olimpiadele, abia mai tîrziu s-au introdus), iar la Cîmpeni am luat premiul I pe țară cu o lucrare care a și fost publicată în revista școlii. Așadar, încă din liceu am avut prilejul de mă forma cumva.
Dar, apropo de întrebare, presiunea politică exista, evident, pentru că eu, cînd m-am înscris, am avut nevoie, cum vă spuneam, de recomandarea secretarului de partid. Și era să nu mă înscriu la facultate, fiindcă de-acum era vară, liceul era închis, și m-am dus acasă, la secretarul de partid, să îmi semneze recomandarea.
În facultate am avut multe discipline pur ideologice. Am terminat cu 10 și am fost făcut imediat membru de partid, ca student, dar, apropo de presiune, anumite lucruri nu se discutau. Spre exemplu nu se discuta despre problema Basarabiei; noi nu am învățat în timpul facultății despre Basarabia.
În afară de cele strict ideologice, profesorii de istorie făceau istorie. Spre exemplu, profesorul Nicolae Gostar, la Istorie veche, nu introducea politica Partidului Comunist în legătură cu istoria Orientului Mijlociu sau a Romei.
Noi am terminat 30, dintre care vreo nouă și-au dat doctoratul. Am fost o serie foarte bună și am terminat primul pe țară, cu media 10.

Domnule profesor, cum vedeți generațiile de astăzi, mai există studenți care să termine o facultate cu media 10, așa cum era odată?

Eu am doi băieți și întotdeauna le-am spus să nu fie ca mine. Atunci a fost o ambiție ieșită din comun, pentru că posturile erau foarte proaste și eu știam că, dacă nu termin în primii doi-trei pe țară, nu voi avea post bun. Atunci, media 10 nu a fost o chestiune în sine, a fost o chestiune foarte pragmatică, pentru că trebuia să obțin un post bun și, ca să iau un post bun, trebuia să termin printre primii.
Prin urmare, am terminat primul, a fost o doamnă, la București, a doua și Pușcaș (n.r. – Vasile Pușcaș, ministru delegat în timpul Guvernului Năstase), de la Cluj, ministrul, a fost al treilea pe țară. În această formație am terminat.
Acum, nu aș spune nimănui că este bine să termine cu 10. E bine să-ți iubești profesia și să o faci foarte bine. Deci, să fii un bun profesionist. Cînd am terminat facultatea, deja eram cumva format. E adevărat că timpul a trecut după aceea, dar contează baza. Asta aș spune tinerelor generații.
Depinde și de domeniu. Spre exemplu, studenții de la Drept se pregătesc pentru a fi juriști, deci au o pasiune de la început. La Istorie sînt studenți foarte buni, pasionați și studenți mai puțin buni, care fac o facultate. Se împart în două categorii clare și, fiind mai mulți studenți, acum evident că și curba bate altfel. Așa era și pe atunci. Eram 30 de studenți, eram vreo 10 foarte buni, vreo 10 medii și vreo 10 mai slăbuți.

„Capacitatea de reorganizare a societății românești este mult mai slabă, pentru că o bună parte a forțelor active și valoroase pleacă”

În 1985 ați obținut titlul de doctor în istorie. În ce măsură oamenii care formează elita de astăzi manifestă entuziasm în a genera o schimbare în societate?

Doctoratul, pe atunci, a fost o performanță. Eu am fost printre cei mai tineri doctori în istorie din Iași. Aveam 32 de ani și eram doctor, iar la vremea aceea doctoratele se dădeau pe la 40-45 de ani. Și plus că a fost o performanță că m-am înscris la doctorat imediat după ce am terminat facultatea.
Dar acum doctoratul este o formă a ciclului Bologna, iar dacă dorești să faci o carieră universitară sau științifică trebuie, în clipa în care termini masteratul, să intri la doctorat. Este cu totul alt sistem. S-a și demonetizat doctoratul, sunt foarte multe locuri. Sunt lucruri necomparabile. Atunci, doctoratul era un fel de confirmare a calităților științifice, era o încununare deja, un început de drum.
În legătură cu generațiile actuale, depinde de fiecare în parte. Eu cred că generația tînără are forța și dorința să schimbe. Din păcate, foarte mulți pleacă afară. Și atunci aici este o problemă. Capacitatea de reorganizare a societății românești este mult mai slabă, pentru că o bună parte a forțelor active și valoroase pleacă.

Ca specialist în istorie contemporană, cum ați aprecia schimbările produse în România de astăzi față de cea anterioară anului ’89?

Eu privesc la scara istoriei. România a avut un ritm accelerat de dezvoltare după Alexandru Ioan Cuza și pînă la cel De-al Doilea Război Mondial. Atunci am redus foarte mult distanțele. Deci, ritmul a fost accelerat pînă la Primul Război Mondial și așezat, cumva, în perioada interbelică. Asta este perioada glorioasă a istoriei noastre.
Comunismul este o chestiune aparte, iar după ‘90 este o altă epocă. Depinde ce și cu ce compari, depinde cu cine te compari. În mod normal, trebuie să ne comparăm cu țările din regiune și cu țări cam de același nivel economic. Dar e evident că România de la 1900 era foarte sus față de România de la 1850. Cuza, ca să plece de la Iași la București, făcea 60 de ore. Carol I, de la 1900, făcea cinci ore cu trenul. Erau și avioane deja. În perioada interbelică, spre exemplu, în ’38, România își producea întregul material rulant pentru calea ferată, de la betoane, pînă la locomotive, la automotoare. Deci, România nu era o țară la nivelul Occidentului, a Germaniei, dar făcuse pași foarte importanți.
După ’90, s-a distrus foarte mult și s-a început o nouă organizare. Este foarte greu de făcut o comparație, însă tind să cred că treptat, treptat, și România se va așeza între țările normale, pentru că de la 1848 încoace au fost două proiecte. Un proiect a fost să fie, la nivel economic, la nivelul Occidentului și al doilea a fost România Mare. România Mare a fost, dar pentru pentru puțin timp. Deci, proiectul de la 1848 încă nu a fost practic îndeplinit.

Ați avut diverse colaborări cu multe reviste, posturi de radio și televiziune. La TVR Iași ați realizat 30 emisiuni despre istoria universității ieșene. De unde a pornit ideea acestei colaborări?

Eu am fost ales prorector în 2008 și un obiectiv al poziției mele a fost să contribui la organizarea manifestărilor legate de celebrarea a 150 de ani de la înființarea universității ieșene. Și atunci am coordonat sau am inițiat apariția mai multor cărți; a apărut o istorie a universității scrisă de istorici, o istorie scrisă de profesorii facultăților – două volume mari. După aceea, a apărut un album al Universității.
Eu scosesem cîteva volume Istoria Universității anterior, adică niște ediții prin Editura Universității și unul din obiective a fost și o colaborare cu TVR Iași. Ei au spus că vor să facă niște emisuni, și, avînd experiență în istoria universității, avînd o colaborare mai veche, deoarece mai făcusem emisiuni la TVR și înainte, chiar ca redactor, m-am angajat la această acțiune, care a fost foarte grea. A fost foarte grea fiindcă eram profesor, eram prorector, și făceam o emisiune – două pe săptămînă, făceam și documentare, alegeam invitații, învățam chestiuni tehnice de televiziune.
Toate aceste emisiuni au apărut într-o carte. Am rămas un apropiat colaborator și fac cîteva emisiuni pe an, în general, la televizune, iar ultima am făcut-o chiar la 1 Decembrie.

Ați efectuat stagii la universități de prestigiu din străinătate, cum ar fi Université de Savoie, Chambéry, Université Paris-Sorbonne-Paris IV, dar și altele. De ce nu ați fost tentat să rămîneți la o universitate din afară?

Este o chestiune de vîrstă. Practic, afară nu prea au rămas profesorii peste 50 de ani. Totuși, după ‘90 eu eram în pragul a 50 de ani și era mult prea tîrziu. Plus că în domeniul istoriei este mult mai greu decît în alte domenii să rămîi afară. Nici nu s-a pus problema, iar acele vizite au fost mai mult de documentare.
Cel mai mult am stat în Anglia – o lună de zile, unde efectiv a fost mai bogată experiența. Atunci mi-am făcut pregătirea pentru cursul de Diplomație, l-am „așezat”, stînd în Anglia și avînd literatură de specialitate.

„Ionel Brătianu a fost o personalitate extrem de puternică și foarte benefică pentru istoria Romîniei”

Dacă ar fi să vă alegeți o personalitate marcantă din istoria noastră contemporană, la cine v-ați opri și de ce?

Depinde ce se înțelege prin istoria contemporană. Dacă înțelegeți istoria secolului XX, este Ionel Brătianu. Dar aici se lucrează pe „ligi”. Dacă mergi la șeful de stat, trebuie să îi pui pe Alexandru Ioan Cuza și pe Carol I în prim-plan. Dacă mergi la prim-miniștri, miniștri de externe, evident că ar trebui împărțite secolele. Secolul al XIX–lea este al lui Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, iar pentru secolul al XX-lea este Ionel Brătianu, care a fost creierul realizării Marii Unii de la 1918 și a fost o personalitate extrem de puternică și foarte benefică pentru istoria Romîniei.

Dar personalitatea care v-a marcat ca profesor?

M-am referit deja la Ludmila Carasievici și după aceea am avut o foarte strînsă colaborare cu profesorul Bold. Iar mai apoi profesorul Platon (n.r. Gheorghe Platon – fost profesor al Facultății de Istorie din Iași). În afară de faptul că mi-a fost conducător de doctorat, cu profesorul Platon am avut o lungă colaborare. Am lucrat împreună la Tratatul de Istoria României, dînsul fiind coordonatorul unui volum. Eu eram secretarul științific și, practic, am lucrat timp de doi ani zi de zi; ne-am cunoscut cu ocazia asta foarte bine și i-am fost unul dintre discipoli, unul dintre cei care au colaborat cu dumnealui.

„Istoria vine cu niște judecăți, cu niște concluzii; acelea nu ți le dă nici internetul, nici calculatorul”

Avînd în vedere faptul că aveți o întreagă carieră dedicată istoriei și cercetării, considerați că mai există vreo diferență între modul în care se învăța istoria și modul în care se procedează acum? Asistăm la o evoluție sau la o stagnare?

O, este o evoluție spectaculoasă în privința documentării. În istorie, în primul rînd trebuie să te documentezi, trebuie să stai la Arhive. Este adevărat că și arhivele acum sunt digitalizate – mergi, le preiei, lucrezi acasă, ai internetul, ai bibliografie din întreaga lume. Deci diferența este uriașă.
Generația de astăzi are niște posibilități fantastice, dar în istorie, pînă la urmă, creierul personal, judecata personală rămîn instrumentele. Istoria vine cu niște judecăți, cu niște concluzii; acelea nu ți le dă nici internetul, nici calculatorul. Trebuie ca propria minte să fie folosită, iar acea proprie minte trebuie pregătită, antrenată, trebuie să aibă în spate o bibliografie și să citești mult, să meditezi mult. Este o chestiune care nu se face cu calculatorul. Meditatul e o chestiune personală și care îți asigură un anumit cadru.

În ce măsură influențează istoria lumea, prezentul?

Din păcate puțin, pentru că lumea nu învață din istorie. Uitați ce se întîmplă acum pe plan mondial, amintind, în bună măsură, de perioada interbelică. În perioada interbelică, treptat-treptat, s-au instaurat regimuri autoritare, regimuri dictatoriale, în multe țări și, probabil, așa s-a ajuns la situația conflictuală.
Situația, în clipa de față, nu este cea mai fericită: în Turcia sînt probleme, în Ucraina sînt probleme, în Rusia sînt probleme, în Ungaria, Grecia sînt probleme, în Moldova sînt probleme mai grave sau mai puțin grave.
În Ucraina este război, în Turcia este un regim de autoritate, de dictatură; v-o spun de-a dreptul. Ungaria are devieri de dreapta în politică, destul de serioase. Grecia are un regim autoritar; practic guvernul Tsipras este nepredictibil, nu poți ști ce va face.
Brexitul a luat lumea prin surprindere, iar venirea lui Trump, în SUA, a creat atîta îngrijorare.
Deci, iată, sînt chestiuni care seamănă în bună măsură cu ce s-a întîmplat în perioada interbelică și atunci nu s-a învățat nimic, ci s-a ajuns la cel De-al Doilea Război Mondial. Eu nu spun acum că se va ajunge la o situație conflictuală; sper că nu. Dar, ca atmosferă, lumea e îngrijorată.
De asta spun că istorie lumea nu prea învață și nu știu istorie nici factorii de decizie. Elita politică din fruntea guvernelor nu prea știe istorie. Asta e nenorocirea. Nu mai zic de ai noștri.

Scurtă biografie

Istoricul Gheorghe Iacob s-a născut la 19 martie 1953, în comuna Andrieşeni, judeţul Iaşi. În 1976 a primit diploma de merit pentru absolvirea Facultăţii de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, ca şef de promoţie pe ţară, cu media generală 10 (zece), iar în 1985 a a obținut diploma de doctor în istorie la la aceeași universitate.
A publicat numeroase lucrări, volume și peste 100 de comunicări științifice cu tematică istorică. Este coordonatorul Colecţiei „Excellentia” a Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, în cadrul căreia, în perioada 2010-2015, s-au publicat 20 de volume.
A fost Cancelar al Facultăţii de Istorie, prodecan al aceleiași facultăți și șeful Catedrei de Istorie contemporană. De asemenea, a fost prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” în mai multe rînduri.