Irina Margareta Nistor: „Mă socot un cinefil cu noroc”

„Doctorul de filme”, așa cum îi place Irinei Margareta Nistor să se numească, este criticul prin ochii și prin vocea căruia mii de oameni au avut ocazia, în perioada comunismului, să vadă filme lungi, de peste șase ore, dublate fără întrerupere și înregistrate pe casete VHS.
A subtitrat aproape 1.000 de pelicule, a văzut peste 17.000 de filme, a fost redactor-șef al revistelor „Cinema Paradis”, „Avanpremiera”, colaborator la zeci de publicații, consultant HBO, personaj principal în două documentare de autobiografie și a participat la aproape toate festivalurile de film importante din lume.
Zilele trecute am întîlnit-o la festivalul „Les films des Cannes à Iași”. Zîmbește mult și îi place să se asigure că evenimentul la care este invitată decurge mai mult decît perfect. Printre comentariile despre filmele românești, pe care le face cu atîta plăcere, îmi povestește că nu suportă florile care miros.

Printre pasiunile dumneavoastră, călătoria are un loc aparte. Unde a fost primul voiaj?

Am ieșit pentru prima dată din România în 1980; eram ghid, în Cehia, pentru un grup de la Brașov. În perioada respectivă eram foarte ocupată cu subtitratul și chiar în ziua cînd aveam plecarea, din cauza muncii, am întîrziat și a trebuit să mă ducă tata la gară, ca să nu pierd trenul. Eram extrem de fericită că plec. Am urcat în tren și mi-am dat seama că sînt în vagonul greșit și am luat-o la pas prin tren, pentru a-mi căuta locul, iar în graba aceea mi-am prins mîna la o ușă care separa vagoanele. Și astfel toată călătoria am avut dureri îngrozitoare, dar în rest a fost foarte interesant, fiindcă trebuia să am grijă de un grup destul de mare.
Tot în Cehia am avut primele mele negocieri. Românii mîncau pîine, iar cehii serveau pîine doar la micul dejun. Și eu trebuia să le explic că, de fapt, noi mîncăm pîine la fiecare masă și că oamenii au nevoie de ea. De atunci, de fiecare dată cînd merg în Praga, se schimbă ceva în destinul meu.

Ultima dată ce s-a schimbat?

Știu că era perioada în care la Televiziunea Română se făceau foarte multe concedieri și, la scurtă vremea după aia, am plecat la Praga și am început viața de liber profesionist, care s-a dovedit, după un an, a fi mult mai bună decît cea de angajat.

„Să fiu profesoară, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit”

Timp de cinci ani, între 1991-1996, ați predat limba engleză la Academia de Muzică din București. Ați crezut într-o carieră de cadru didactic?

Mama mea a fost profesor universitar la Politehnică și mare parte dintre colegii ei de facultate erau și ei profesori. Cît am fost studentă la Facultatea de Litere de la Universitatea din București, îmi spuneam că eu nu vreau să fac asta – mi se părea groaznică imaginea cu cancelaria, note și toate cele. Cînd a ieșit mama la pensie, eu terminasem deja facultatea și m-au întrebat dacă vreau să vin în locul ei, dar eu tot spuneam că nu mă interesează.
După care, am fost cu mama într-o vacanță la Sinaia și, la unul dintre cele mai frumoase hoteluri de acolo, în timp ce stăteam la masă, a venit chelnerul cu o sticlă de vin și a spus că este din partea domnilor de alături, care au fost studenții doamnei. Eiii, asta mi s-a părut foarte frumos și elegant.
A mai trecut ceva vreme și o profesoară de-a mea de la Conservator a plecat, pentru o perioadă, și avea nevoie de cineva care să-i țină locul. Inițial, locul a fost al lui Grete Tartler, numai că ea a fost numită diplomat în Austria și atunci soțul ei, domnul Stelian Tăbăraș, a venit la mine și mi-a spus: „Irina, este un loc liber, nu vrei tu să te duci? O să-ți placă, este un loc minunat!” Și eu m-am prins că, de fapt, soția lui nu putea să plece, dacă nu găsea un înlocuitor, și am acceptat.
Să fiu profesoară, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am trăit.
Continui să mă întîlnesc cu studenții mei și nu este concert de-al lor la care să nu mă cheme. Într-o seară, era un concert în Cetatea Rîșnov, susținut de patru studenți de-ai mei, care la final, au mulțumit publicului și au spus că cele mai dragi aplauze sînt cele ale profesoarei lor.

De ce nu ați continuat?

A revenit profesoara și am decis că e mai bine să rămînă așa – doar o perioadă. Și, în plus, trebuia să-mi cîștig existența, căci, de multe ori, banii nu îmi ajungeau nici să plătesc taxiul pînă la Conservator.

„În meseria asta trebuie să fii foarte sincer”

Ați afirmat într-un interviu că mereu sînteți curioasă de reacția publicului la un film. Criticul influențează părerea publicului sau invers?

Cred că este de ambele părți. A fost o discuție chiar acum cîteva zile la emisiunea „Neața cu Răzvan și Dani” și spunea Răzvan că sînt oameni care într-adevăr urmăresc rubrica și care, mai apoi, merg la filmul pe care-l recomand.
În meseria asta trebuie să fii foarte sincer. Nu cred, că mă influențează publicul. De exemplu, la filmul „Toni Erdamann” regăsim niște reacții foarte puternice; publicul de la Timișoara a rîs foarte mult, însă cei de aici, de la Iași, nu au rîs deloc și eu sînt de acord cu cei de aici. Chiar și regizoarea spunea că se miră că în România se rîde atît de tare la filmul acesta.

Povesteați într-un interviu că un critic de film trebuie să fie sever, „chiar și atunci cînd nu trebuie”. Care au fost cele mai mari conflicte pe care le-ați avut cu actorii sau cu regizorii de film?

Nu prea am avut conflicte. Singurul care s-a supărat foarte tare a fost Radu Jude. Nu mi-a plăcut filmul „Cea mai fericită fată din lume” și am spus-o. Ne-am întîlnit, la un moment dat, la un restaurant. El stătea la masa de alături și tot spunea: „Da, da, deci nu v-a plăcut filmul. Da, da, e oribil”. Apoi iar tăcea și după iar începea. Însă acest caz nu m-a făcut să nu apreciez celelalte filme ale lui.
În ceea ce privește actorii, îmi aduc aminte că am scris o dată despre Mircea Albulescu, am spus ceva care suna cam așa: „Păcat că este un actor atît de talentat, dar stă prost cu caracterul”. La scurt timp m-am întîlnit cu el. Eram cu mama și ea tot îmi spunea că sigur o să vină și o să mă pocnească. Însă el a venit spre noi și a spus: „Doamnă, de cînd vreau să o cer pe fata dvs. de nevastă!”. Era o glumă, prin care el ignora toată treaba asta și uite că a știut cum să treacă peste și să înțeleagă. Asta mi-a dovedit că era realmente un bun actor.

Ce înseamnă să fii critic de film în România?

Depinde de perioadă. Au existat perioade în care conta ceea ce spui și putea să doară, dacă spuneai ceva de rău, perioade de semi-indiferență și mai sînt perioade în care tu te raportezi la public, nu la creator.
Eu mă socot un cinefil cu noroc, fiindcă am ocazia să văd mai multe filme și să mă întîlnesc cu oamenii care au lucrat la ele, cum este cazul proiecției filmului „Bacalaureat”, de la festivalul „Les films de Cannes à Iași”, cînd regizorul ieșean Cristian Mungiu a venit aici și am putut vorbi cu el.
În primă fază, orice creator spune că nu-i pasă ce spune criticul, dar în faza a doua o să-l doară.

Acum în ce perioadă ne încadrăm?

Acum sînt mulți bloggeri cărora, după părerea mea, le dăm prea multă importanță. E și normal, publicul se poate identifica mai ușor cu scriitura unui blogger. Unii dintre ei pot face foarte mult rău și ne aducem aminte de cazul în care un blogger a dat note mici pentru filmul „Două lozuri” și a scăzut nota filmului pe IMDb. Apoi alții au venit și au dat numai note de 10, ca să echilibreze lucrurile.
În ceea ce mă privește, sunt un caz mai special, fiindcă am avut avantajul faptului că, pînă în 1989, publicul a simțit că sînt foarte aproape de el, prin dublajele pe care le realizam și, în consecință, oamenii știu că eu am văzut multe filme, că le iubesc și că spun ceea ce simt. Cred că e un avantaj și mă consider privilegiată.

Cum sînt văzute filmele românești de criticii străini?

Filmele românești sînt foarte apreciate de criticii străini și chiar premiate, însă nu sînt apreciate de publicul nostru, din păcate. Dar, în ultima vreme, lucrurile nu mai stau chiar așa, căci există filme la care merge lumea. Se observă o schimbare inclusiv la cei care vînd bilete. Însă, în continuare, la filmele românești cinefilii nu se înghesuie.
Înainte, se mergea cu școala, însă acum nu știu dacă se mai practică. Atunci cînd merge la cinema, lumea vrea să se distreze – și de aia a prins foarte bine „Selfie69” -, vrea comedie – și înțeleg că funcționează bine „Afacerea Est”, „Două lozuri”.
Aș fi vrut ca „Sieranevada” să prindă mai bine, fiindcă e și nostim și incitant. Dar uite că trei ore de film îl determină pe om să ezite, deși chiar nu simți cum trec cele trei ore.
Însă poate schimbăm lucrurile cu festivalurile internaționale sau locale, care sînt extrem de importante. Pentru că formează un public cinefil, așa cum s-a întîmplat și la Iași cu cele două festivaluri, „Serile Filmului Românesc” și „Les films de Cannes à Iași”, la care vin oamenii, fiindcă mai întîlnesc un regizor, un actor și pot discuta cu ei pe baza filmului.

Și, cu toate acestea, de ce nu ajunge un film românesc să primească premiul „Oscar”?

Dacă ne uitam ce filme au ajuns în ultimul timp acolo, o să regăsim unele cu subiecte general valabile, altele cu subiecte sensibil-istorice și, de exemplu, la noi, dacă se merge pe partea asta, cred că un film precum „Pădurea Spînzuraților” ar merge foarte bine la „Oscar”. Însă noi am pus deja cîțiva pași acolo, anul trecut cu Levente Molnár, care a fost și la Iași, la „Serile Filmului Românesc” și anul acesta, cu filmul „Toni Erdmann”, care este realizat în coproducție cu România.
O să se întîmple și treaba asta, însă, repet, premiul „Palme d’Or” este infinit mai important decît „Oscarul”. La premiile Academiei Americane de Film este un juriu foarte mare și, ca la orice votare, nu știi ce și cum, însă la Festivalul de la Cannes este un juriu mult mai atent ales și filmele care ajung acolo trec prin filtre importante.

„Dublajul a fost doar un rău necesar”

Cum vă mascați oboseala atunci cînd, în perioada comunismului, dublați filme care țineau și șase ore?

E o chestie de energie; pe mine la orice oră mă trezești și mă pui să mă uit la un film, o fac. Ce-i drept, dorm și puțin. Eu niciodată nu obosesc să văd filme. Mai degrabă obosesc cînd mă pui să mă uit la un film plictisitor, dar, dacă este un film intens, are efect de cafea.
În perioada respectivă, am învățat foarte multe, fiindcă nu doar am dublat, ci am și subtitrat filme pentru Televiziunea Română. Și atunci cînd subtitram un film, îl vedeam de mai multe ori: o dată ca să fac punctajul, adică să văd unde pun fiecare titlu pe ecran si cît scurtez, o dată atunci cînd făceam traducerea, să văd unde și ce am greșit și apoi încă o dată cînd puneam titrarea. Deci, vedeam fiecare film cam de trei ori și, astfel ajungeam să înțeleg filmul în sine și chiar să mă atașez de anumite personaje.
Îmi plăceau și îmi plac și acum subtitrările; dublajul a fost doar un rău necesar. Era o chestie de tehnic și de cîștig financiar – una e să faci un dublaj, care ia mai puțin timp, și alta e să faci o subtitrare.

La ultima numărătoare spuneați că ați vizionat peste 17.00 de filme. Mereu urmăriți filmele în aceeași manieră și cu tentația de a le critica sau doar vă lăsați purtată de poveste și atît?

Cu siguranță, mă las purtată de poveste și, între timp, îmi fac niște notițe și comentez. Dacă pot, îl mai văd încă o dată, însă, în general, îmi place să le văd de mai multe ori, cum e cazul dramei „Bacalaureat”, pe care am văzut-o de patru ori.

V-ar fi plăcut ca serialul „Game of Thrones” să fie realizat din sfaturile dumneavoastră, avînd în vedere că timp de un an ați fost consultant HBO?

Mărturisesc că serialul nu este unul dintre preferatele mele și nu îi înțeleg succesul. Am văzut și puține episoade. Cînd începe un sezon nou, HBO dă cîte o petrecere și atunci se dau și cîte două episoade și eu cînd mă duc, mă așez lîngă un fan și îl mai întreb să-mi spună care sînt personajele principale și care e situația. Pentru actorii de acolo, a fost un avînt de casting extraordinar, au primit multe cereri. Dar serialul nu este genul meu și nici măcar nu aș fi vrut să subtitrez pentru el.

Experiența dumneavoastră de critic și iubitor de cinematograf a fost transpusă în cele două documentare: „Viața între două filme” și „Chuck Norris vs. Communism”. Cum evaluați cele două filme din punct de vedere critic?

Chiar reușesc să mă detașez cînd vorbesc despre ele, fiindcă nu vorbesc doar despre mine, ci și despre perioada de atunci.
Documentarul Ilincăi Călugăreanu, „Chuck Norris vs. Communism”, care a făcut înconjurul pămîntului și care chiar ieri a fost proiectat, în paralel, și la Varșovia, și la Buenos Aires, este unul care a presupus niște interviuri foarte bune. Ilinca și-a ales foarte bine cadrele și personajele și a avut și un operator bun. Nu erau doar niște capete vorbitoare, personajele chiar interacționau între ele. Combinația dintre lumi și generații total diferite dădea o impresie exact cinefilă din perioada aia. Îmi dau seama că este un documentar bun și din reacțiile francezilor, ale olandezilor – lumi paralele cu ceea ce înseamnă comunism – sau chiar ale americanilor, care, după ce au văzut documentarul, îmi știau numele și mă strigau pe stradă.
Celălalt film, pe care l-a făcut chiar ieșeanul vostru, Dragoș Zămosteanu, era o oglindă pe care nu am văzut-o niciodată. Era mai mult decît un interviu, adică am văzut lucruri pe care chiar nu le remarcasem. E ca atunci cînd te uiți într-o fotografie cu tine și spui: „Iote, mă! Chiar așa eram coafată?!”. M-am descoperit în filmul respectiv.

„Dacă aș fi fost puțin mai deșteaptă probabil că m-aș fi făcut medic, dar așa am rămas doar «doctor» de filme”, mărturiseați într-un interviu. Cît din succesul unui film stă în vocea critică a unui „doctor de filme”?

Cred că poți să-l ajuți puțin cu afecțiunea ta și cu foarte multă sinceritate. În momentul în care trișezi și vrei să-l faci mai bun decît este sau, invers, să spui că nu e bun și el, de fapt, să fie excelent, partida deja este pierdută. Atunci e clar că poți fi acuzat de o greșeală „medicală”.