Liviu Antonesei spune despre sine că are prea multe profesii ca să le mai țină numărul dar că poate să le facă pe toate dat fiind excesul său de energie, care crede că l-a caracterizat toată viața. Scriitor, cercetător științific, jurnalist de presă scrisă, radio și televiziune, acesta a fost și președinte al Consiliului Județean în Iași la primii ani după Revoluție. Licențiat în psihologie-sociologie și doctor în științele educației, acesta ține cursuri la Facultatea de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Este fondatorul și președintele revistei de cultură „Timpul”, a scris mai multe volume de proză și poezie dar spune, răspicat, că nu știe de care dintre ele se simte mai apropiat, ca și cum ar fi pus să aleagă între copiii săi.

La ce vîrstă v-ați descoperit pasiunea pentru scris?

Precum în cazul majorității scriitorilor, pasiunea pentru scris a venit din cea a lecturii. Pe la 4 – 5 ani, bunica paternă m-a învățat să scriu și să citesc folosind exemplul său din Biblie. Ar fi prima carte citită, desigur atunci nu în întregime. Dar după experiența asta am devenit cititor autonom și nu m-am lăsat de citit pînă acum. Prin clasa a III-a primară, sub influența filmelor sovietice cu partizani și nemți și a westernurilor americane, am început să scriu romane, un fel de pastișe la filmele pe care le vedeam. Și, cu o pauză în gimnaziu, cînd am făcut mult sport, nu m-am oprit nici din scris!

Vă este dor de copilărie și de satul natal?

Poate nu conștient, dar subconștientul mă lucrează, cu siguranță, altfel nu ar apărea atît de des perioada aceea și acele locuri în literatura mea – nu doar în povestiri, dar și ca imagini în poezie.

Cine a avut cea mai mare influență asupra dumneavoastră, atunci cînd erați copil?

Fără îndoială amintita bunică Ruxandra. Poate și vizitiul de la dispensar, care m-a învățat să călăresc și care îmi ascundea cît putea nenumăratele pozne! Părinții, care aveau în grijă un dispensar, erau mereu prin cele șase sau șapte sate ale comunei.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ați primit de la mama / tatăl dumneavoastră?

Cred că nu de sfaturi ar fi vorba, cît de gradul uriaș de libertate pe care mi l-au acordat încă de foarte mic.Au avut încredere în puterea mea de discriminare între bine și rău.Sigur că am făcut și multe greșeli, așa de capul meu, dar dacă privesc retrospectiv, nici una fatală.

Constat că în ultimii zece ani, am devenit un fel de poet insular, am scris puține poezii aici, însă relativ multe în Creta, Azore sau la Londra…

Care a fost prima dumneavoastră slujbă?

Cînd eram în liceu, în vacanțele de vară, am lucrat la pădure și fîn, undeva la munte în zona Onești, unde locuia un frate de-al mamei. După ce-am intrat la facultate, am lucrat o lună la numărat copacii din partea de peste Bahlui a orașului, ca să-mi fac bani pentru mare. În vacanța următoare, din aceleași motive, am lucrat la o unitate care confecționa stații de decantare, care aparținea de cooprativa Prestațiunea, la care era tatăl meu contabil. Însă, salariat cu carte de muncă am devenit la terminarea facultății, lucrînd ca psiholog terapeut la Centrul Logopedic din Iași.

Care sînt sursele de inspirație în poeziile dumneavoastră?

Asta nu știu exact. Vine o imagine din memorie, o percepție mai acută din vreun loc unde mă aflu. Constat că în ultimii zece ani am devenit un fel de poet insular, am scris puține poezii aici, însă relativ multe în Creta, Azore sau la Londra…

Este permis orice în poezie?

Fără îndoială. Este interzis numai să scrii poezie proastă! Încerc să mă abțin de la asta, deși văd că unii obțin mari satisfacții cantitative!

Care este opera dumneavoastră de suflet?

Dacă este vorba despre cărțile mele, e destul de greu să mă decid, că e greu să discriminezi între copii, am însă un fel de preferințe de moment. Acum, de pildă, mă ocup de popularizarea ediției în engleză, apărută la Londra, a povestirilor mele apărute în românește la Polirom, acum doi ani.

Aveți vreun tabiet pe care îl practicați înainte să vă apucați de scris?

Cred că toți scriitorii au tabieturi. În camera mea de lucru e o dezordine stimualtivă. Mă prefac că fac ordine, adică fac loc pentru tastatură, apoi îmi aranjez la îndemînă cele necesare fumatului, cafeaua și ceaiul verde, mă mai învîrt prin cameră, pînă nu mai pot amîna…

Cîte ore pe zi citiți? Ce vă place cel mai mult să citiți?

Uneori, citesc toată ziua, alteori numai patru-cinci ore pe zi, depinde și de timpul disponibil, și de starea de spirit.De plăcere, mai ales literatură, și recentă, dar și mai veche, că am descoperit și plăcerea recitirilor. Am însă și multe lecturi profesionale, ca să spun așa, iar cum profesiile mele sînt multiple și greu definibile, citesc mult și în filosofie, științele omului sau cărți despre animale. Dar cum domeniile acestea au fost cumva alese tot cu plăcere, sînt lecturi plăcute și acestea. Mereu am citit nu doar foarte mult, ci și foarte amestecat.

Niciun scriitor nu ține seama de ce spun criticii

Înfățișarea unui scriitor seamănă cu literatura pe care o scrie?

Nu neapărat, dacă e să ne referim la înfățișarea exterioară, cred însă că există o coerență între chipul interior și tot ceea ce faci, inclusiv literatura.

Aveți un caracter dificil?

Mai degrabă un temperament exploziv, datorat excesului de energie de care am suferit mereu. Poate de asta m-am și calificat psiholog. De vreo cîteva decenii, de cînd am descoperit yoga și apoi budismul tibetan, fac eforturi de ameliorare. Cred că am obținut unele succese și prin autoanalizele psiho pe care mi le aplic de cîteva ori pe an… În rest, cu o vorbă populară, sînt bun ca pîinea caldă!

Cum reacționați cînd sînteți criticat, considerați că scriitorii au nevoie de critică?

Cînd eram mai tînăr nu-mi plăcea, acum mi-a devenit mai degrabă indiferent. Cînd este vorba însă de critici făcute la rece, cu meserie, sînt atent la observații. Niciun scriitor nu ține seama de ce spun criticii, însă critica este bună pentru orientarea cititorilor.

Literatura a devenit a cincea roată la căruță pentru media

Cum vi se pare literatura română actuală?

Cred ca trăim unul din momentele faste ale literaturii române, comparabil cu cel interbelic. Cantitativ, cred că stăm chiar mai bine decît atunci, rămîne ca timpul să cearnă această uriașă producție și să vedem, mă rog să vadă urmașii noștri, ce și cît va rămîne în urmă. Sînt mai degrabă optimist, moderat însă optimist.

Ce scriitori români ați admirat sau admirați?

Sînt foarte mulți, și deja istorici, și contemporani, de la Ion Ghica la Eminescu și de la Creangă la Ion Barbu, dintre clasici. Dintre cei mai noi, mai toată generație de poeți de la ’70, cu Ursachi, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea în frunte, prozatori precum Breban, Radu Petrescu sau Radu Mareș. Nu dau nume din generația mea, nu doar pentru că ar fi foarte multe, dar sînt autori în mers, ca să spun așa.

Vă iubiți munca?

Da, am norocul acesta, să fi nimerit mereu numai peste munci pe care să le pot face cu plăcere. Altfel, m-aș lăsa în seama lenii. Scriam odată că sînt cel mai harnic leneș din lume. Cred că aveam dreptate.

Ce vă face să zîmbiți?

Umorul, și voluntar, și involuntar. Prostia în toate formele sale, inclusiv propriile mele prostii. Dar și puținele lucruri bune pe care le percep.

Dacă a-ți avea de ales, unde v-ar plăcea să locuiți?

Sînt multe locuri care îmi plac, Londra, Cracovia, Azore.Dar și din motive meteorologice – dar nu doar din aceste motive! Creta. Probabil, dacă mă iartă Domnul în viață, într-o zi mă voi stabili acolo… În fond, nădejdea moare ultima!

Sursă foto: ficțiuni.ro