Marian Poboroniuc: „Un inginer care să fie bun în domeniul său va găsi totdeauna de muncă”

Pentru profesorul Marian Poboroniuc inteligența artificială va fi cea care ne va ghida în viitor. În laborator, împreună cu alți studenți și masteranzi de la Facultatea Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată a Universității „Gheorghe Asachi” din Iași, dă naștere unor mecanisme istețe care ne-ar putea deveni ajutoare de nădejde, atît acasă, cît și la servicu. Este încrezător în munca de cercetare pe care o depune și folosește „puterea minții” pentru a ajuta persoanele care au suferit un atac cerebral să se recupereze. 

„Cînd vezi că niște oameni pot beneficia de pe urma realizărilor tale, asta e, zic eu, suprema împlinire”

Ca profesor la Electrotehnică, formați studenți spre o carieră în domeniul Ingineriei Electrice. Parcursul dumneavoastră cum a fost?

Norocos! Am făcut un liceu de matematică-fizică la Piatra Neamț, care era unul foarte bun. Am venit în Iași la „Asachi”, la facultate, fiindcă eram atras de inginerie electrică. Mi-a plăcut partea de electricitate din fizică. În timpul facultății am fost, ce-i drept, printre cei buni, și examenul pe care l-am susținut ulterior pentru postul de asistent în cadrul facultății a fost și pe baza notelor obținute în anii de studiu. După ce am devenit asistent, am mers mai mult pe partea de robotică. Cred că în orice domeniu al ingineriei poți să realizezi niște lucruri dacă ești pasionat de ceea ce faci.

Cu ajutorul acestor echipamente numite neuroporoteze i-am ajutat să se ridice în picioare numai apăsînd un buton, ceea ce pentru ei era fantastic fiindcă puteau să facă mișcări de transfer, de pe scaun să se așeze pe pat, să se ridice în picioare și să-și ia ceva din dulap.

Cum ați ajuns să vă ocupați de neuroproteze?

Mi-am dat doctoratul la București, unde am avut șansa să lucrez într-un proiect european. Acolo a fost momentul cheie pentru că am cunoscut niște oameni cu care am lucrat pe partea de neuroproteze și am văzut că există o finalitate practică, că ajută pacienții cu handicap neuromotor. Un an de zile am făcut practică clinică și diferite teste pentru pacienți paralizați. Cu ajutorul acestor echipamente numite neuroporoteze i-am ajutat să se ridice în picioare numai apăsînd un buton, ceea ce pentru ei era fantastic fiindcă puteau să facă mișcări de transfer, de pe scaun să se așeze pe pat, să se ridice în picoare și să-și ia ceva din dulap. Erau foarte uimiți pentru că nu credeau că s-ar fi putut vedea din nou pe picioarele lor. A fost un moment de cotitură mare fiindcă am cunoscut niște oameni care pe urmă au deschis orizontul spre cercetare europeană și internațională. Aici, la Iași, am găsit înțelegere la spitalul de recuperare și am format o echipă cu domnul profesor dr. Cristian Popescu de la clinica de neurologie.

Este medicina românească receptivă la astfel de propuneri din domeniul științelor tehnice?

Depinde de persoane. Sînt oameni care sînt deschiși la nou și la tehnică, dar o oportunitate a venit și din faptul că am organizat cursuri postuniversitare. Împreună cu domnul profesor Popescu avem un curs de electrostimulare, care detaliază cum funcționează o neuroproteză. Avem colaborări și în țară cu Techirghiolul care face recuperare, Nova Vita de la Târgu Mureș, Clujul mai nou. Cînd vezi că niște oameni pot beneficia de pe urma realizărilor tale, asta e, zic eu, suprema împlinire. Dacă lucrezi numai cu echipament tehnic, cu robotul, și nu-l vezi pus în practică, e dificil. Dar cînd vezi că există realizări care îi ajută și pe alți oameni, atunci chiar este ceva deosebit.

De ce ați ales să profesați acasă?

Sincer, am avut gînduri să rămîn într-un departament de acolo, dar foarte mult a ținut și de cariera universitară pe care o aveam aici, și mie mi se părea că pot să mă realizez foarte bine și aici, avînd deschidere cu parteneri din Europa. Aveam aici prietenii, familia: am fost foarte uniți. Și avînd aici oportunități de realizare iar faptul că puteam să călătoresc oricînd în cadrul proiectelor europene, nu am văzut de ce să nu vin acasă. Mai ales că aici era mult mai multă nevoie. În spitalele noastre, pe partea asta de neuroproteze, erau departe față de ce am văzut în străinătate. E plăcut să te știi util.

„Robotica pătrunde în toate sferele de activitate: și în industrie, și la locul de muncă, dar și acasă”

Unde mai poate pătrunde robotica?

Din cîte se vede, eu cred că robotica a pătruns în toate domeniile, nu se mai poate fără. Am ajuns să avem aspiratoare care merg singure prin casă și îți fac curat fiindcă sîntem foarte ocupați. Nu mai spunem în industrie! Partea de cursuri pe care o predau este legată și de roboțiii industriali, cei care se folosesc la producția în masă, dar se referă și la robotica mobilă. La master am un curs de controlul roboților mobili la care facem proiecte. Acum mergem la un liceu din Vaslui pentru a promova facultatea și vom prezenta doi roboți: unul telecomandat, iar altul sumo, un robot autonom inteligent care, pus într-un mediu necunoscut, trebuie să-și caute adversarul și să-l scoată în afara ringului. Deci, avem preocupări și de tipul acesta.

Ce provocare prezintă proiectele de tipul acesta?

Implică în primul rînd o parte constructivă, hardware, cum îi spunem noi. Dacă ne referim la robotul sumo, foarte importante sînt motoarele de acționare foarte puternice, o aderență foarte bună, să poată sta cît mai bine pe sol. Pe urmă implică un sistem senzorial, de detectare a adversarului: senzorii trebuie să fie foarte performanți, să detecteze la distanțe mici, sau mai mari. Și nu în ultimul rînd, creierul: este esențială partea de inteligență artificială: ia informații de la senzori și comandă motoarele să facă ceea ce „vrea” roboțelul, ceea ce l-am programat noi să facă într-o anumită situație. Chiar dacă pare ușor, multă muncă se depune la partea de concepție a motoarelor. La competiția Robochallenge de la București la care am participat ne-am făcut noi singuri cauciucurile, care să aibă aderență foarte bună, am pus niște magneți pe partea de jos a robotului pentru a-l ține cît mai aproape de sol, motoare foarte puternice. Sînt care au venit cu motoare de la bormașină ca să aibă forță. Noi am ajuns atunci printre primele patru locuri din vreo 30 de echipe.

„Lucrez acum într-un proiect în care partea aceasta de inteligență artificială să te ajute să ai o locuință inteligentă”.

Credeți că în viitor roboții vor prelua multe din atribuțiile unei persoane? Va fi o luptă om-mașină?

De ce să o vedem ca pe o luptă? Eu sînt un pacifist. Eu nu văd o luptă, ci dimpotrivă, extinderea capacităților noastre în robotică. Lucrez acum într-un proiect în care partea aceasta de inteligență artificială să te ajute să ai o locuință inteligentă. Am lucrat cu persoane care au un handicap neuorumotor. Ele au mare nevoie de așa ceva. De aceea mergem pe ideea de comandă vocală a unor echipamente în locuință, roboți care să-ți aducă o cană de apă, să-ți încălzească mîncarea, să facă curățenie. Va fi o problemă cu locurile de muncă pentru doamnele de serviciu. Robotica pătrunde în toate sferele de activitate: și în industrie, și la locul de muncă, dar și acasă.

„Acum mergem la un liceu din Vaslui pentru a promova facultatea și vom prezenta doi roboți: unul telecomandat, iar altul sumo, un robot autonom inteligent care pus într-un mediu necunoscut trebuie să-și caute adversarul și să-l scoată în afara ringului.”

Vorbind de lipsa locului de muncă și a pătrunderii roboticii puternic în industrie, ce facem cu omul care dă la șaibă?

Locurile de muncă se transformă, așa a fost dintotdeauna. La industrializare a fost o poziție majoră a oamenilor muncii. De exemplu, în Japonia, într-o fabrică efectiv se stinge lumina pentru că roboții nu au nevoie de ea și ei își fac treaba acolo pe întuneric și la sfîrșit iese mașina. Automatizare completă. Ai nevoie de oameni specializați care să lucreze pe partea de automatizare, de concepție. Roboții își pot face treaba la munci din acestea neplăcute, de uzură, care plicitsesc, iar omul poate lucra la partea de concepție. Va mai exista ani întregi o parte de lucru manuală, dar va necesita alte cunoștințe. Omul care monta roata se poate specializa mai departe, de exemplu să facă un transport de piese automatizat în întreprinderea respectivă. Asta va fi mereu o problemă, ce facem cu omul de la șaibă? Dar el se poate recalifica. De asta există atîtea cursuri de recalificare.

„Pe piața locurilor de muncă din Europa este un deficit de un milion de locuri de muncă pentru ingineri electro”

Sînt studenți conștienți de această schimbare în domeniul tehnic care va avea loc în viitorul apropiat? Sînt mai interesați de domeniul roboticii?

În fiecare ramură a ingineriei electrice sînt provocări majore, nu neapărat în robotică. Am senzația că în ultimul timp studenții au devenit mai interesați și mai buni. Am niște grupe mult mai bune, sînt mai deschiși la nou, vor să facă cîte ceva. Chiar și la concursuri sînt mai interesați să participe. Iar dacă ne gîndim la viitorul lor, la piața locurilor de muncă, eu zic că un inginer bun își găsește oricînd de lucru. Degeaba zicem că nu există locuri de muncă. Un inginer care să fie bun în domeniul său va găsi totdeauna de muncă. Sînt căutați. Pe piața locurilor de muncă din Europa este un deficit de un milion de locuri de muncă pentru ingineri electro. Dar buni!

„Tinerii au dorința de a le avea pe toate repede”.

Dar sînt mulți liceeni care nu mai consideră facultatea un pas important în formarea lor.

Vezi că acum se pune mult accent pe cum arăți, să ai o mașină, și de obicei tinerii au dorința de a le avea pe toate repede. Încă nu știu să aștepte. Am trecut prin acest lucru. Cînd eram asistent nu erau bani foarte mulți. Dar am zis că dacă voi contribui pas cu pas la cariera mea voi reuși. Și uite că astăzi sînt încîntat de ce a ieșit. Totul e să știi să aștepți puțin, să lupți pentru un ideal și apoi va veni și rezolvarea problemelor acestea materiale. Într-adevăr, vor o casă, o familie, să se desprindă, li se pare că timpul nu-i așteaptă. Aici trebuie să fie o balanță între dorințele acestea materiale și realizarea profesională, care durează, dar care aduce avantaje clare pentru viitor. Și nu trebuie toți să urmeze o facultate: dar este important să urmezi măcar o meserie. Trebuie să ne gîndim viața pe termen lung, nu de azi pe mîine.

„Persoanele recuparate vor putea intra din nou pe piața munci și vor aduce bani în buget”

Folosiți o cască care, prin stimularea electrică, îi ajută pe bolnavii cu accident vascular să-și recupereze mersul. Reprezintă un pas important în cercetare. Este această invenție pusă în aplicare?

Noi vrem să facem un echipament extern, un exoschelet, dar vrem să folosim și stimularea electrică funcțională pentru recuperarea brațului la pacienții cu handicap neuromotor. De exemplu, pe cei care au avut un accident vascular cerebral, noi vrem să-i ajutăm să se recupereze cît mai mult și chiar să reînvățăm brațul să se miște. De aici a venit și ideea cu casca. S-a observat că dacă doar ne gîndim la un eveniment, noi putem, prin exterior, să comandăm un membru paralizat al unei persoane. Omul se gîndește la ceva și, atunci cînd pe sistemul nervos central există o întrerupere, se face legătura prin echipamentul extern care face ca membrul afectat să fie funcțional. Testele efectuate de noi au arătat că se produce și o îmbunătățire reală. Dar toate acestea sînt doar la nivelul de cercetare. Ce se poate folosi acum este scrierea prin puterea gîndului. Cu o cască de acest tip o persoană care pur și simplu este blocată în interior, care nu poate mișca decît ochii sau poate nici ăia cîteodată, poate comunica cu exteriorul. Dar pe ce ne axăm noi acum este îmbunătățirea mișicărilor la nivelul brațelor la pacienții cu handicap neuromotor. Și aici am obținut rezultate, dar sînt la nivel de cercetare. Zic că în 2-3 ani de zile pot fi puse în aplicare. Dar depinde foarte mult de posibilitățile de achizițonare de către unitățile spitalicești. Pentru că echipamentele costă. Pot să ajungă cam la un 20 de mii de euro. Nu e mult pentru o unitate. Zilnic s-ar putea lucra cu cel puțin 20 de persoane. Iar îmbunătățirile au fost la nivel de cîteva săptămîni la persoana cu care le-am testat. Sînt avantaje enorme. Iar persoanele recuparate vor putea intra din nou pe piața munci și vor aduce bani în buget.

Cum vă imaginați lumea în următorii 50 de ani, din punct de vedere tehnic?   

Nu sînt 40 de ani de cînd roboții nici nu erau cunoscuți. Uită-te în prezent. Roboții au ajuns să se integreze printre noi, să fie activi în locuințe, la serviciu, peste tot, mai mult prin Japonia și prin State, nu pe la noi, încă. Casca cu electro-stimulare de care vorbeam poate să devină miniatură, să putem vedea în infraroșu, noaptea, să avem cipuri implantate în creier care să comande wireless. Deja sînt încercări. Peste 50 de ani cred că, prin puterea gîndului, vom comanda să ni se îndeplinească dorințele. Cîțiva roboței ar putea să facă lucrul ăsta. Numai să ne gîndim la ceva și robotul va fi lîngă noi cu ceea ce ne dorim. Cred că asta va fi: vom controla cu puterea gîndului o lume inteligentă artficial. Și cred că voi fi depășit de tehnică. Ce gîndesc eu acum va fi depășit cu siguranță.

Surse foto: ee.tuiasi.ro, adevarul.ro