Ziarist la săptămînalul Cațavencii, „partenerul” de dialog al Simonei Tache în cartea numită „Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut” și fost student la Facultatea de Filosofie din Iași, Mihai Radu și-a lansat vineri, 4 aprilie, primul său roman – „Sebastian, ceilalți și-un cîine”. Scriind pentru o revistă de satiră, te-ai fi așteptat, din moment în moment, să-ți arunce un avion din hîrtie pe care să scrie „nu mi-am luat azi Memoplus-ul. Am uitat răspunsul la întrebarea asta”. Nu a aruncat decît zîmbete și simplitate, vorbind despre gazetărie și literatură.

Cred că multe fete vor cumpăra cartea dumneavoastră pentru că au un prieten pe nume Sebastian, iar dacă acest Sebastian mai are și un cîine, cu atît mai bine. Dacă ar fi să le explicați de ce ați scris cartea, ce le-ați spune?

Chiar au venit astăzi doi Sebastiani la lansare. Unul cu o poză în care era el și-un cîine. (rîde) Cred că scrisul este un exercițiu pe care fiecare îl face cu el însuși. Te întrebi „De ce scriu?”, sau „De ce public?”. Pentru bani nu se pune problema, să fim serioși. Orgoliul sau vanitatea pot fi parte a unui răspuns, dar la un moment dat ajungi să spui: „băi, dar vreau să fie citită, vreau să fie plăcută”. M-am gîndit, cumva, că ai prieteni pe care nu îi vei cunoaște niciodată. Ai oameni care văd lumea, cumva, ca tine, legat strict de carte, oameni care văd Bucureștiul strict cum l-am văzut eu în anii din urmă. Oameni care au trăit pe undeva acel eșec al contactului dintre destinul individual și o Românie într-o dezordine totală. Este o carte ca o sticlă în apă, o descoperă mai mulți prieteni, o citesc și merge mai departe.

Vorbiți în carte despre „perturbarea liniștii publice”. Liniștea dumneavoastră interioară de unde vine?

Cred că a scrie în modul autentic (deși mă feresc de astfel de catalogări) este ca o zi de sabat. E o zi în care trebuie să rămîi tu cu tine. E cumva o coborîre în tine, ești doar tu cu amintirile tale, cu tot ceea ce crezi tu că ești atunci. Dacă e să fie și liniștea interioară pe undeva, aici ar trebui să o găsești. Nu știu cît e de bine să dai de ea. Poate o vreme nu e bine s-o găsești. Sau, după ce o găsești, s-o pierzi. Și-apoi să o cauți din nou.

10

Tot în carte faceți o analiză a „pufăitului”. Ce vă face să pufăiți pe stradă?

Acum ar trebui să respir numai în pufăieli (rîde). Cred că m-am mai liniștit. Scriind de atîția ani despre tot ceea ce văd în jur, genul acesta de pufneală: „pfai, uite-l și pe ăsta”, s-a transformat, treptat, în altceva.

„Pentru că nu reușesc sau nu încearcă să traducă neînțelegerea sau neplăcerea față de o anumită temă, pot găsi scuze pentru asta în zona vulgarității.”

Vi s-a „reproșat” și în seara asta că anumite pasaje din carte sînt vulgare. De unde credeți că vine această neînțelegere?

Oamenii sînt deranjați, de fapt, de o punere a problemei. Și-atunci, pentru că nu reușesc sau nu încearcă să traducă neînțelegerea sau neplăcerea față de o anumită temă, pot găsi scuze pentru asta în zona vulgarității. E treaba lor. Există incoerența unui text sau incoerența unei lumi. Dacă acea incoerență se poate crea din cauza vulgarității, care în momentul ăcela devine gratuită, devine stridentă, asta e cu totul altceva.

De multe ori umorul este confundat cu neseriosul. V-a ajutat umorul să treceți peste fricile pe care cu toții le avem uneori?

Da! Nu îmi plac oamenii care se iau în serios pînă la capăt, oamenii cărora le lipsește o funcție ludică, un organ ludic. Cred că a avea umor e oricum o chestie absolut înnăscută. Umorul nu se dobîndește. Nici ca să îl faci, nici ca să-l guști. Cred că umorul pune într-o lumină total surprinzătoare, prin asociații stranii de cuvinte, de imagini, o situație care, poate, altfel te-ar deranja mai mult dacă ai lăsa-o așa și ai analiza-o pur și simplu. Oamenii dizlocă lucrurile, le fărîmițează, le pun în lumini care par ridicole. Ca un monstru pe care-l apuci de urechi de sub pat și, cînd îl pui în lumina lămpii, vezi că nu-i nimic altceva decît un șoarece. Care, într-adevăr, se aude de parcă ronțăie în microfon, dar iată, nu e nimic. Cred că prin umor unele situații dificile devin, cît de cît, mai suportabile.

Se tot vorbește de faptul că jurnalismul și-a pierdut din valoare și că majoritatea jurnaliștilor fac „jurnalism la comandă”. Ce credeți?

E mult prea solicitată chestia asta a comandamentului venit de sus către jurnaliști. Că totul ar fi pentru bani. E o prostie. Eu sînt absolut convins că toată mizeria aia care se întîmplă acum la Antena 3 e altceva. Ăia nu sînt niște oameni care l-ar iubi pe Băsescu, dar nici nu apar la televizor și îl urăsc pentru că iau niște bani pe chestia asta. S-au adunat acolo, în timp, niște oameni care îl urăsc și-l porcăie de bună voie. Fac un jurnalism de foarte slabă calitate și majoritatea dintre ei sînt niște oameni de slabă calitate.

„Am fugit, oripilat de viața în care intrasem, de viitorul pe care îl vedeam acolo ca profesor.”

Ați intrat în presa de satiră ca într-un turn de fildeș?

Pur și simplu s-a întîmplat, a fost conjunctural. Am intrat în ea și n-am mai ieșit, n-am mai vrut să ies. O terminasem brusc cu perioada de profesorat. Am fugit, oripilat de viața în care intrasem, de viitorul pe care îl vedeam acolo ca profesor. Am lucrat o vreme în anticariate în București, apoi pur și simplu am văzut un anunț de angajare pentru revista lui Mircea Dinescu, „Aspirina Săracului”. Credeam că am umor, că știu să scriu, așa că m-am dus, am fost acceptat. Așa a fost să fie.

Ca om care simte și gustă umorul, vă mai miră ceva?

O, da! Mă miră obișnuința cu care am ajuns în toți acești ani să acceptăm lucruri stupide, să acceptăm un gen de comportament inacceptabil din partea oamenilor politici față de noi. Mă miră că unele lucruri nu ne mai scot din sărite, că le-am acceptat și le considerăm ca fiin parte din normalitate.

Sursă foto: Alecart