Calea întrebărilor despre trecut îi este pavată de cercetarea continuă a mărturiilor istorice, activitate pe care o desfășoară în paralel cu cea de universitar. Deși în universitățile din România cercetarea este o latură care abia a început să prindă contur, conf. univ. dr. Ovidiu Buruiană, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, este unul dintre cei care continuă să creadă în capacitatea acestora de a excela pe planul producerii cunoașterii

De unde izvorăște înclinația dumneavoastră către istorie?

Este o întrebare foarte dificilă, pentru că presupune o revenire în copilărie aproape. Nu știu dacă este o situație excepțională, dar simt că, plecînd de la anumite lecturi de factură literară, povești cu conflicte, cu lupte, povești din trecut, te apropii de un demers mai curînd de factură reflexivă, în sensul că te-ntrebi ce s-a întîmplat, odată, cu adevărat, dincolo de acele povești. Și ulterior, în școală, lecturile se consolidează, se structurează altfel și atunci poveștile devin întrebări, cărora încerci să le oferi răspunsuri. În felul acesta se naște o anumită pasiune pentru cunoașterea trecutului.
Dar sînt etape prin care se trece de la o cunoaștere aproximativă, de la o cunoaștere pe care o consideri definitivă, dacă-ți creează un sentiment de autoritate, de putere, la momentul în care ajungi la cunoașterea profesionistă, cînd nu mai ești legat de certitudini, cel mai curînd de întrebări și îndoieli cu privire la trecut. Astfel, încerci să înțelegi trecutul în diversele lui ipostaze.
Deci, există un drum lung, pe care-l parcurg toți cei care sînt istorici profesioniști – de la lucruri care țin de conjunctură, de mici pasiuni din copilărie, pînă la cunoașterea aprofundată, pe care ți-o propui cînd te specializezi în istorie.

Și ați vrut de la început să mergeți pe acest drum?

Cu siguranță. Pînă în clasa a VIII-a am trăit într-un regim în care a face studii de istorie nu era o soluție pentru viitor. Istoria era atent controlată, istoria era și falsificată. Chiar și la nivelul unui copil de 14 ani, tot simțeam această presiune a ideologicului, a faptelor care sînt suprainterpretate și care nu-mi ofereau ceea ce-mi doream la momentul respectiv, cu privire la trecut.
Mărturisesc că aveam o mare pasiune pentru istorie, dar nu îmi propuneam neapărat să urmez cursurile Facultății de Istorie. Mai curînd îmi închipuiam istoria ca pe-o pasiune pe care să o dezvolt de-a lungul anilor.
E greu să îmi aduc aminte chiar fidel ceea ce simțeam atunci, dar nu-mi închipuiam că voi fi istoric. Mai curînd îmi închipuiam o carieră medicală. De altfel, am și studii în acest domeniu. Însă în anii ’90 am ales parcursul acesta, de istoric.

„Cred că la ora actuală sîntem într-un moment favorabil cercetării”

Ce înseamnă pentru dumneavoastră premiul cu care ați fost distins de Academia Română?

Ca orice distincție, Premiul Academiei este o recunoaștere formală în primul rînd a unei munci depuse și arată o anumită calitate a cercetării, materializată în cartea care a fost premiată. Pe de altă parte, acest premiu arată locul pe care lucrarea mea îl deține în cadrul studiilor istorice în general, în sensul că această lucrare a adus un spor de cunoaștere. Pentru noi este relevant, deoarece propune o metodologie, o metodă de analiză, își propune alte surse și o nouă interpretare.

Ce obligații aduce cu sine aduce Premiul Academiei Române?

În sine, Premiul Academiei este o chestiune individuală și în același timp, o chestiune publică, în sensul unei recunoașteri, dar eu sper că în viitor cercetările mele vor fi la fel de valide, vor crea o anumită dezbatere.
În istorie, această muncă este dificil de cuantificat. În ce măsură o cercetare este minunată? În măsura în care aceasta reușește să aducă lucruri noi și, mai ales, să-i facă pe partenerii tăi, pentru că vorbim despre cititor ca despre un partener, să-și reprezinte mai bine trecutul, să-și pună întrebări, să-și construiască o imagine despre ceea ce a însemnat istoria.

Cît timp ați muncit la lucrarea premiată?

Este greu să spui că există un timp anume. În afara unor proiecte foarte clare și coerente, cercetările în domeniul istoriei necesită o muncă pe care o faci timp îndelungat; de la momentul în care intuiești subiectul, aduni materialele, pînă la momentul în care te apuci să scrii poate să dureze un deceniu.
Am scris lucrarea în patru – cinci ani. Dar fac precizarea că în acești ani nu am stat zi și noapte legat de acest subiect, pentru că un universitar are și alte obligații. Dincolo de cele didactice, sînt proiecte pe termen scurt la care trebuie să contribuie, tot felul de manifestări la care el participă, deci, cu alte cuvinte, lucrul a fost sincopat. Însă, în mare măsură, mă refer la această lucrare ca la un proiect de cinci ani.

Cum a apărut ideea scrierii unui astfel de volum?

Lucrarea premiată și cercetarea adiacentă au apărut în marginea lucrării mele de doctorat, în care am analizat istoria politică a Partidului Național Liberal (PNL) în perioada interbelică. Am pornit această cercetare la începutul anilor 2000, însă, studiind despre istoria politică a PNL, în mod evident mi-am pus o sumă de întrebări cu privire la cine erau liberalii cu adevărat, care erau rețelele lor partinice.
Lucrarea premiată (n.r. „Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică”) și lucrarea mea de doctorat (n.r. „Construind opoziția. Istoria politică a Partidului Național Liberal între anii 1927 – 1933”) tratează subiecte apropiate, dar într-o manieră total diferită, pentru că în primul caz este vorba despre istoria politică a PNL, în diversele lui manifestări publice, pe cînd cealaltă lucrare analizează mai curînd identitățile liberale, rețelele lor de putere și rețelele lor partinice.
În momentul în care m-am apucat să analizez manifestarea publică a liberalilor români într-o anumită perioadă, m-am izbit inevitabil de această chestiune: pînă la urmă despre cine scriu? Care erau actorii despre care scriam? După finalizarea doctoratului, perioadă în care aceste întrebări au fost cel puțin rostite, dar fără a găsi un răspuns, am reluat cercetarea și am scris această lucrare.

Ce dificultăți ați întîmpinat în cercetarea pentru această lucrare?

Dificultățile au fost multiple, fiindcă la nivelul anilor 2000 accesul la arhive era încă destul de restrictiv, cu prețuri prohibitive pentru fotografierea unui document și pentru fiecare pagină xeroxată. Acestea erau singurele modalități prin care puteai lua documentul la tine, nu să îți iei notițe în sala de studiu de la Arhive. Fiecare pagină xeroxată costa un leu la momentul anului 2000, ceea ce însemna un preț enorm.
Din acest punct de vedere, vorbim despre un acces la dosare destul de limitat, vorbim despre problema legată de costurile unei cercetări, care niciodată nu sînt mici, vorbim despre alte obligații firești – universitare, academice, inclusiv aspecte ce țin de cursuri, seminarii și întîlniri cu studenții. Acestea nu le-aș privi ca pe niște obstacole, dar în ultimă instanță, vorbesc despre factori care cumva te scot de pe traiectoria unei cercetări și nu îți permit să te concentrezi doar asupra unui singur aspect.
Ulterior, situația s-a schimbat, mai ales după 2007 – 2008, cînd accesul la arhive a devenit mult mai facil, chiar dacă nu aveai fonduri pentru cercetare. S-a permis accesul la o sumă de dosare care pînă atunci erau aproape interzise, iar aici vorbesc despre arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității – este cea mai importantă arhivă inclusiv pentru perioada de care eu mă ocup. Sînt acolo foarte multe dosare de care eu m-am putut folosi și pe care le-am putut valorifica în cadrul acestei lucrări.
Cred că la ora actuală sîntem într-un moment favorabil cercetării. Noi nu avem decît o reprezentare parțială asupra modului în care se cercetează în alte spații academice, mai ales de factură occidentală, în sensul că acolo este aproape o cercetare industrială, accesul în arhive se face după o altă manieră, sînt alte avantaje de a fi cercetător sau istoric. Mă refer la fonduri, la accesul la finanțări, pe care noi încă nu le avem. Dar, repet, nu trebuie să văd acest lucru ca pe un impediment. Pînă la urmă nu sîntem aici să ne lamentăm, nu-i așa?

De acord, dar în universitățile din România în ce condiții se desfășoară o cercetare?

În universitățile din România, deși cercetarea este un element esențial, fiind evaluați, în mod real, mai ales după performanțele noastre de cercetare, acest aspect este puțin pe planul al doilea.
În primul rînd, noi avem obligațiile didactice și nu cele de cercetare. În fișa postului, activitatea de cercetare este secundară. De exemplu, noi nu avem în normă decît o mică parte de cercetare și acest lucru nu cred că este întotdeauna în avantajul cunoașterii.
Foarte mulți colegi din afară cu care m-am întîlnit s-au arătat mirați cînd au auzit cît de mare este norma didactică la noi. Ei nu își închipuiau cum poți face o cercetare în condițiile în care ai 10 – 12 ore pe săptămînă. Nu vorbesc în cazul meu neapărat, ci discut despre situație la modul general. Și trebuie să pregătești și cursurile și seminariile. Mă întrebau: ”Cînd îți mai rămîne timp pentru cercetare?”. Pentru ei era ceva de neconceput, avînd în vedere că lucrurile sînt foarte clar stabilite. Ei vorbesc despre patru ore didactice, șase ore în cel mai rău caz. Spre deosebire de noi, pentru ei relația cu studenții este mult mai importantă, pentru că ei acordă ore de consultații în care discută cu fiecare student anumite aspecte.
Noi ne raportăm cumva impersonal la majoritatea studenților, ne vedem cu ei în sălile de curs și seminar, dar nu stabilim o relație pentru a discuta anumite probleme ale lor, legate de disciplina respectivă.
De asemenea, la noi se acordă un spațiu fizic mult mai mic cercetării decît în alte părți. În ultimii ani, s-a înființat un departament de cercetare, s-a încercat cumva să se acopere acest deficit prin anumite acțiuni administrative, pentru a întări latura de cercetare a fiecărei universități.
Evaluările universităților în acele clasamente internaționale se fac nu numai după cum predai sau după cît de mulțumiți sînt studenții de calitatea ta ca profesor, ca persoană aflată în fața lor și care le furnizează cunoașterea. Aceste evaluări sînt legate de modul în care universitatea produce ea însăși cunoașterea.
Aceasta este diferența. Cred că în timp și la noi lucrurile vor evolua în această direcție, în îmbinarea dintre latura didactică și cea de cercetare.

Care credeți că este lecția cea mai importantă pe care trebuie să o învățăm noi din istorie?

Aceasta este o întrebare pe care eu o adresez de multe ori studenților. Istoria nu oferă lecții. Trecutul nu oferă lecții. Istoria este o narațiune despre trecut. Istoria are un rol formativ, unul identitar pentru o comunitate, pentru un individ, dar ea în sine nu oferă lecții.
Oamenii pot extrage anumite învățăminte de aici, istoria poate oferi modele și în sens pozitiv, și în sens negativ – modele de urmat și modele de evitat.
Istoria este scrisă de istorici în mare măsură, deci este un construct intelectual al unor oameni care analizează acest trecut, documentele sau ceea ce rămîne din trecut, și construiesc, la rîndul lor, o imagine despre acest trecut. Cu alte cuvinte, învățămintele pe care unii le extrag nu pot fi învățăminte pentru alții.
Istoricii nu își propun să dea verdicte, ei nu spun că fapta respectivă a fost bună sau rea. Cu siguranță că noi avem o grilă etică în care analizăm lucrurile, dar, în același timp, ne ferim să pozitivăm anumite lucruri și fapte din trecut. Din acest punct de vedere, istoricul nu își propune să le arate contemporanilor ce a fost bine și ce a fost rău din trecut, ci să ofere o imagine despre acesta. Plecînd de la această imagine, contemporanii lor să își formeze propriile lor întrebări, să își facă propria lor imagine.

CARTE DE VIZITĂ

Ovidiu Buruiană este conferențiar universitar la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, avînd ca domenii de interes Istoria ideilor politice, Istoria politică şi socială interbelică, Cultura politică şi discursurile articulate în perioada interbelică, Istoria comunismului
Este autorul unor cărți și studii ce analizează evoluţia liberalismului românesc, istoria Iaşului între cele două războaie mondiale şi istoria comunităţii evreieşti din acest oraş
La începutul lunii decembrie a anului trecut a fost distins de Academia Română cu Premiul „Mihail Kogălniceanu” pe anul 2013, la secțiunea „Științe istorice și Arheologie” pentru lucrarea „Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice liberale în România interbelică”, desprinsă din munca de cercetare pentru teza sa de doctorat.

Sursă foto: www.adevarul.ro