Teodor Corban este un actor ieșean, de teatru și film, absolvent al „Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București”, la clasa lui Dem Rădulescu. Din ’89, actorul joacă pe scena Teatrului Național din Iași, iar din 2000 apare în distribuția unor succese cinematografice precum „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „Poziția copilului”, „După dealuri”, „Lombarzilor„ și „Aferim”. Toată experiența acumulată pe scîndură și pe sticlă l-au determinat să considere actoria o putere prin care se poate vorbi despre tragediile vieții în ironia oamenilor. Această artă este, de fapt, spovedania speciei umane la care este indicat să asiști. Un actor nu simte frigul în care filmează și nici nu-l dor palmele pe care le ia, potrivit scenariului, dar ecoul surd dintr-o sală goală îl pot pune la pămînt făcîndu-l din om neom.

Credeți că un actor poate intra în depresie din cauza unui rol pe care nu-l poate stăpîni?

Un actor poate intra în depresie din orice motiv pentru care a intrat și-n alt om. Dacă e din cauza unui rol, da, să zicem că poate intra în depresie din cauza motivelor profesionale, că la servici nu i-a mers treaba bine. Se poate întîmpla oricui să intre în depresie, dar sînt și alți factori umani mult mai aproape de esența umană. Sînt lucruri care provoacă depresia, cum ar fi dragostea, neîmplinirile sufletești, sînt atîtea lucruri…

Vi s-a întâmplat vreodată, în viata reală, să vi se spună că vă jucați emoțiile?

Da, mi se întâmplă lucrul ăsta, dar e o mare greșeală, pentru că actorii sînt oameni normali și își trăiesc viața ca orice om normal. În fața camerei de filmat sau pe scîndură, da, jucăm niște personaje, dar în viața reală nu ne jucăm, nu ne interpretăm viața. Sîntem oameni cu carne și oase și sânge și sîntem oameni vii. Ferit-a Sfîntul sau nu știu cum să spun.. vai de cei care joacă teatru în timpul vieții. Ar fi penibil, în primul rînd! Plus că se vede de la o poștă că sînt falși și trăiesc degeaba, așa într-o fățărnicie totală.

Urmăriți pe cineva îndeaproape, aveți un model?

La fiecare moment am repere, jaloane, actori cu care mă iau la întrecere în mintea mea, că de cele mai multe ori mă iau la întrecere cu actorii din marile filme americane sau rusești sau care or mai fi, și întotdeauna mă pun în ipostaza și în rolurile lor și mă întreb dacă aș face față. Tot timpul fac comparații, mă compar cu oameni, artiști foarte mari și foarte importanți. Numai că la începuturile meseriei îmi venea să mă las repede de actorie, cînd încercam să mă compar cu ei, acum nu știu, poate am mai mult tupeu…

Sau experiență…

Da, ori e vorba de experiență sau m-am mai perfecționat, iar asta mă face să mă cred aproape egalul unor actori foarte importanți.

Cu cine veți mai lucra?

E posibil să lucrez din nou cu Cristian Mungiu anul acestasta, iar în toamnă, lucru sigur, cu Nae Caramfil, pentru un proiect, un film, o comedie pe care publicul sigur o va gusta.

Unde sînt mai mari emoțiile, în teatru sau în film?

De pe scenă e altceva. Când interpretezi un personaj pe scenă, când joci o piesă de teatru toate reacțiile sînt la cald, de ambele părți, e un schimb de energie și din sală spre scenă și de pe scenă înspre sală. E ceva magic. Ecranul, în schimb, e mai rece și cînd stau în sala de cinema să văd filmul în care am jucat mă simt incapabil să mai schimb ceva. Am nemulțumiri în ceea ce privește ce-am făcut și aș vrea să mai schimb, dar nu pot, iar chestia asta mă cam doare. E un tip de energie și între ecran și public, dar din păcate, cum România nu are cinematografe prea multe, e greu ca publicul să empatizeze cu ecranul.

Sursă foto: transilvaniareporter.ro