Viorel Scripcariu: „Eu operez pe muzică, chiar și pacienților le place să adoarmă pe muzică!”

Dacă ai pune o cameră mobilă să parcurgă holurile Institutului Regional de Oncologie din Iaşi, e ca şi cum ai da undă verde unui film în care nu se poate accepta deznodămîntul. Chirurgul Viorel Scripcariu nu lucrează cu deznodăminte. El lucrează cu oameni simpli, pe care viața i-a supus unor grele încercări. Cînd l-am văzut prima dată prin spital, mi-a lăsat impresia unui om mult prea serios și sobru. Însă odată deschisă ușa cabinetului său, printr-o întîmpinare caldă, barierele au căzut. Deși nu mi-a spus de la început că îi place să opereze pe muzică, mi-am dat seama după primul pas făcut în cabinet. La volum mic, dintr-un aparat cocoțat pe dulap, adiau ritmuri ambientale. Așa că vorbele i-au curs ușor, pe-un ton camaraderesc, presărate cu zîmbete părintești, din care se putea desprinde nostalgia tinereții.

Cum a încolțit ideea aceasta de a deveni chirurg ?

Acum la bătrînețe e cam greu să-mi amintesc. Eu mi-am dorit să fac medicină încă de cînd eram la liceu, dar nu am știut că o să fac chirurgie, sau nu mi-am dorit la momentul respectiv să fac chirurgie. Studenții de la Medicină au o practică de vară care este cam de trei săptămîni – o lună de zile, cel mult. Eu sînt rădăuțean, și atunci am făcut practicile de vară la Spitalul din Rădăuți și am lucrat în secția de chirurgie și mi-a plăcut, am fost atras de chirurgie. Este o meserie grea, este una din specialitățile grele din domeniul medical, și necesită și o bună pregătire din toate punctele de vedere, dar trebuie să ai și răbdare și un grad de pregătire fizică, pentru că ești solicitat fizic foarte mult. Uneori știi cînd intri în operație, dar nu știi cînd ieși. Deci mi-am dat seama că vreau să fac chirurgie atunci la spital, și dacă e să o iau de la capăt tot chirurgie aș face pentru că este specializarea care îți dă cele mai mari satisfacții și unde efectiv vezi ceva ca și tratament pentru pacient, vezi că poți face ceva pentru el.

De ce ați ales chirurgia oncologică?

Eu am activat timp de aproape 24 de ani, din 1988 pînă în 2012, în Spitalul Sfântul Spiridon. Cu cîțiva ani înainte de 2012, cînd a apărut proiectul acesta al Institutului Oncologic, am făcut parte din comitetul de sprijin, de consiliere a celor care activau în mod direct cu acest proiect. Și în spitalul Sfântul Spiridon, cam 60 – 70 % din activitatea mea era chirurgie oncologică. Și am considerat că este o provocare pentru mine să ajung să lucrez într-un spital modern cum este IRO, care are dotări de nivel european.

„Nu pot să spun că am intrat vreodată în sala de operație fără să am emoții!”

 Vă mai amintiți cum a decurs prima operație?

Prima operație… Niciodată nu m-am gîndit sincer la prima operație. Noi după terminarea facultății — așa era la momentul respectiv — aveam o perioadă de stagiatură de trei ani de zile care era foarte bună, pentru că în facultate te obișnuiești mai mult cu noțiunile teoretice, cu baza, dar ai nevoie și de practică. Și la vremea în care am terminat eu facultatea, erau trei ani de zile de stagiatură în care faceam cîte șase luni dintr-o anumită specialitate. Aveam de șase ori cîte șase luni și era pediatrie, boli infecțioase, medicină internă, obstetrică – ginecologie, medicină de familie, și chirurgie.

Eu am făcut stagiatura la Spitalul Județean din Brașov pentru că soția mea e brașoveancă și atunci am ajuns acolo și am făcut stagiatura. Mi-a prins foarte bine, un spital modern la vremea respectivă, în centrul țării. Și atunci, în serviciul de chirugie am făcut primele intervenții. La început am fost învățați cum să facem și, după o perioadă de timp, am făcut și noi. Dar nu-mi mai amintesc foarte multe. Dar vă pot vorbi de prima operație pe care am făcut-o aici, la IRO. Pe 7 mai 2012 a fost primul pacient care s-a operat la IRO, a venit cu cancer de colon pe partea dreaptă și l-am operat eu. Nu pot să spun că am simțit ceva special, dar aici fiind un spital modern, un spital nou, și avînd niște săli de operație foarte bine dotate, actul operator se desfășoară așa cum sîntem obișnuiți să se desfășoare în oricare parte din Europa, adică civilizat.

Aveți un ritual anume pe care îl repetați înaintea fiecărei intervenții chirurgicale?

Nu aș putea spune că am un ritual. Bine, fiecare operație are anumite etape care trebuie parcurse: pregătirea bolnavului, delimitarea cîmpului operator, dar eu personal nu am nici un ritual. Dar pot să spun că și acum, după atîția ani, înainte de fiecare intervenție, indiferent ce amploare are, am emoții pînă la un anumit moment! Nu pot să spun că am intrat vreodată în sala de operație fără să am emoții!

„În general, încerc să comunic un lucru serios și sever într-un mod mai blînd”

Cum e să depindă viața atîtor persoane de dumneavoastră?

În momentul în care alegi să faci medicină, vii în sprijinul oamenilor. Și trebuie să ai un profil moral, un nivel de înțelegere, să fii foarte aproape de sufletul pacientului, pentru că trebuie să te apropii de pacient nu numai fizic, ci și mental aș putea spune: să încerci să vorbești cu el, să ajungi la un nivel de comunicare pentru că pacienții noștri au diferite grade de înțelegere. Și atunci trebuie să îți adaptezi limbajul în funcție de fiecare pacient. Și eu încerc să mă apropii de fiecare pacient așa cum știu că ar trebui să o fac și să comunic cu el. Lucrurile au evoluat foarte mult și la noi: acum cîțiva ani nu puteai să îi comunici direct pacientului un diagnostic sever, cum este cancerul, ci discutai mai mult cu familia, încercai să protejezi psihicul bolnavului pentru că te gîndeai la posibilele acțiuni pe care le putea lua un pacient dacă se dezechilibreaza psihic la auzul unei vești de genul ăsta.

Nu le spunem niciodată direct „aveți cancer!”. Discutăm despre afecțiune, le spunem că poate fi o anumită formă de neoplazie care se poate trata.

La ora actuală, lumea conștientizează faptul că diagnosticul de cancer nu înseamnă că ești condamnat, pentru că foarte multe forme de cancer, foarte multe dintre stadiile de cancer sînt curabile. Dacă tratamentul este aplicat corect, și dacă pacientul face și controalele repetate după aplicarea tratamentului, poți să ții lucrurile sub control și poți să ajungi la vindecare. Avînd această înțelegere din partea pacienților, treptat, treptat, ajungem să comunicăm cu ei și să le spunem chiar diagnosticul în mod direct, să le spunem ce ne planificăm să facem, și ce va urma în perioada post-operatorie și ulterior. Asta se aplică în general pacienților care au un anumit grad de școlarizare, de dezvoltare intelectuală. Nu poți întotdeauna să discuți cu un om simplu, să îi spui direct despre ce e vorba și  încercăm să îi protejăm.

Nu le spunem niciodată direct „aveți cancer!”. Discutăm despre afecțiune, le spunem că poate fi o anumită formă de neoplazie care se poate trata. Niciodată nu este bine să folosești o expresie dură, să spui „ai cancer!”. În general, încerc să comunic un lucru serios și sever într-un mod mai blînd. Depinde de pacienți: unii sînt echilibrați și acceptă foarte ușor, dar sînt unii care încep să plîngă, sau să pună multe întrebări suplimentare, să revină a doua zi cu aceleași întrebări.

Ce alte pasiuni își fac loc printre operații?

Îmi place să ascult muzică, eu operez pe muzică, în sala de operație ascult muzică. Muzica pe care o ascult în sala de operație fie este muzică simfonică, fie este modernă. Ascult foarte mult Pink Floyd și Buddha Bar. Atunci cînd eram pe o treaptă ierarhică inferioară, nu puteam să-mi manifest niște dorințe care poate nu ar fi fost acceptate de colectivul în care lucram. Dar acum pot să spun că nu deranjează pe nimeni, chiar și pacienților le place să adoarmă pe muzică. Alte pasiuni… îmi place să merg cu bicicleta. De sport nu prea am timp. Programul meu începe la șase jumătate – șapte și se termină seara pe la șapte – opt. Îmi mai place și să citesc, chiar și cărți de specialitate, beletristică.

Este adevărat că odată ce ați devenit doctor, cabinetul a devenit casa dumneavoastră?

Da, am putea spune și așa. O mare parte din timp o desfășor aici, dar mie îmi place totuși să gîndesc că am și casa mea. Petrec destul de mult timp în spital, nu neapărat în cabinet. Eu vin la spital și sîmbăta și duminica.

„Să știți că dacă luați un chirurg format la noi și care este bine pregătit, și il duceți oriunde în lumea asta, va face aceeași operație cum o fac și ceilalți chirurgi. Chirurgia e aceeași, indiferent de țară!”

Ați reușit să insuflați pasiunea pentru medicină și altora?

Da. Eu am un băiat care este în anul șase la medicină și care vrea să facă și el chirurgie. Vă spuneam la începutul interviului despre practicile de vară. Dragoș a făcut practicile de vară cu mine: la început în Spitalul Sfântul Spiridon, apoi aici, l-am luat cu mine în sala de operații. Bineînțeles că la inceput am făcut muncă de salon, a trebuit să încep de jos: muncă de salon, cu asistentele, a învățat să facă o injecție, să găsească vena. Dar apoi am intrat in sala de operație. Acum referitor la faptul că l-am determinat sau nu să facă medicină, răspunsul este nu, pentru că noi am considerat că e bine ca fiecare să își aleagă ceea ce vrea să facă în viață. Nu l-am influențat în nici un fel, nici pro, nici contra. Dar cred că, crescînd într-o atmosferă de familie în care amîndoi părinții sînt medici, i-a plăcut, și citind mai mult și-a dorit și el să fie medic. Dar n-am contribuit noi în vreun fel, să-l determinăm sau să îi spunem să facă neapărat medicină.

L-ați avut și student pe fiul dumneavoastră.

În anul al patrule, cînd a făcut chirurgia, a făcut cu mine. Așa s-a întîmplat să fie, nu a fost un aranjament la decanat. Pot să spun că am avut un pic mai multe emoții decît în mod obișnuit. Predam în fața unui colectiv în care se găsea și un membru al familiei mele și mă gîndeam că așteptările sînt mai mari, nu știam dacă reușesc să le insuflu ceea ce voiam, să le spun ceea ce doresc, să le satisfac așteptările. Am încercat să am și eu un feedback de la el, să aflu dacă dintre colegii lui este cineva care dorea să predau altfel, să explic altceva. Dar nu am avut nici o discuție de genul ăsta.

„Chirurgia e aceeași, indiferent de țară!”

V-ați perfecționat în Marea Britanie, care considerați că este diferența majoră între chirurgia de acolo și cea din România?

Nu este nici o diferență, nici în teorie nici în practică. Asta se întîmpla acum 20 de ani, anii ‘91-‘93. A fost o perioadă de pregătire prin Colegiul Medicilor din Londra și mi-am desfășurat activitatea la un spital din Manchester, un oraș foarte frumos, un oraș industrializat. La momentul respectiv nu exista nici o diferență între pregătirea noastră ca și chirurgi și cei de acolo. Mă refer la un spital universitar. Nu exista nici o diferență în ceea ce privește calitatea actului chirurgical, dar existau anumite facilități pe care le aveau ei la momentul respectiv: de investigații, de îngrijire post-operatorie. Atunci se implementa foarte mult chirurgia minim invazivă în Europa, și tot atunci începeau și ei. Dacă să spunem că asta era o noutate, în rest ca și act chirurgical nu era nici o diferență. Să știți că dacă luați un chirurg format la noi și care este bine pregătit, și îl duceți oriunde în lumea asta, va face aceeași operație cum o fac și ceilalți chirurgi. Chirurgia e aceeași, indiferent de țară!

În afara locului de muncă, cum vi s-au părut oamenii de acolo?

A fost o perioadă foarte grea pentru noi atunci, pentru că noi eram imediat dupa revoluție. Mai mult decît atît, cît am fost acolo au fost și mineriadele. Poporul britanic este un popor foarte primitor, foarte deschis colaborărilor, dar ei te studiază foarte mult și se informează foarte mult despre tine înainte de a-ți întinde o mînă sau de a-ți asigura prietenia lor. Și ei aveau niște percepții pe care probabil și acum le au, referitor la ceea ce apare prin mass-media, anumite lucruri urîte pe care le fac co-naționalii noștri în afară. Ne priveau în general cu compasiune și chiar cu milă. Noi trecusem printr-o perioadă de comunism, și ajunsesem să respirăm o gură de oxigen mai civilizat, și erau diferențe de abordare. Ei se comportă diferit pentru că englezii sînt conservatori, asta se știe foarte bine. Eu unul m-am simțit foarte bine în Marea Britanie și am legat și multe prietenii, am dezvoltat și multe proiecte.

V-ați gîndit vreodată să rămîneți acolo?

Atunci, la momentul respectiv, nu m-am gîndit pentru că aveam planuri pe care eu zic că le-am îndeplinit aici. Acum, dacă aș da timpul înapoi, nu pot spune că aș fi ales să rămîn. Sub nici o formă nu aș alege altceva decît am ales. Nu! Pentru că oriunde ai fi, și oricît de bine ai fi primit într-o țară, tot ești considerat străin pentru ei,  nu intri în comunitatea respectivă pentru totdeauna.

Ce părere aveți despre faptul că majoritatea medicilor rezidenți preferă să plece din țară?

Dacă vrei sa iei viața în piept și să obții niște satisfacții profesionale, poți să faci asta oriunde ai fi. Dar e bine să o faci acasă! Nu sînt de accord cu plecatul pentru că pierdem creiere, pierdem tineri de valoare, noi ajungem să lucrăm în condiții ceva mai grele. Sînt anumite specilități în care există o pierdere masivă de personal, cum este anestezia, terapia intensivă, sau alte specialități care sînt foarte bine curtate în străinătate, și atunci tinerii pleacă pentru un salariu de cîteva mii de euro. Dar fiecare are dreptul să-și aleagă calea pe care și-o dorește în viață!