Într-o lume în care tehnologia permite oricui să-și împărtășească gîndurile online, apare tot mai des confuzia între blog și jurnalism online. De aici și pînă la ideea că oricine are un calculator și opt clase poate fi jurnalist nu e cale îndelungată.

Apariția tot mai deasă a unor pseudo-jurnalști oferă publicului o imagine distorsionată a acestei meserii. Și pe bună dreptate! Canapelele emisiunilor mustesc de jurnaliste care vin să-și dea cu părerea despre divorțul Biancăi Drăgușanu. În astfel de cazuri, bag mîna în foc că vecina Florica, care a urmărit pe parcursul unei săptămîni intervențiile mai multor jurnaliști, poate face o analiză de toată frumusețea pe acest subiect, fără să clipească. De altfel este și cunoscut cazul deja celebrei doamne Bamboi, care-l ajută periodic pe Măruță cu cîte o intervenție glorioasă. Nimeni nu contestă calitățile ei de gospodină, mamă, sau soție. Dar aceste calități nu o îndreptățesc să intre într-o emisiune (cu o audiență considerabilă) ca să se răstească la domnița de pe canapea a cărei aventuri le-a urmărit cu sufletula gură toată săptămîna. Trist este că astfel de intruși nu se întîlnesc doar în peisajul monden.

Ca jurnalist, trebuie să capeți abilitatea de a scrie repede, corect și bine. Să uiți compunerile cu „expresii frumoase” care ți-au mîncat copilăria și să le înlocuiești cu articole originale.

Să ne oprim o clipă asupra blogurilor. Pe multe din aceste pagini sunt discutate probleme de politică, de economie, sociale, o parte importantă dintre ele în necunoștință de cauză. E adevărat, oricine are dreptul să-și dea cu părerea, dar aceste păreri trebuie asumate și tratate ca atare.

Într-o mare de blogeri și „analiști” e foarte ușor să crezi că oricine poate deveni jurnalist. Ei bine, știristul se folosește de informații, cultură și limbă așa cum doctorul se folosește de bisturiu, seringă și stetoscop. În ambele profesii e nevoie de pregătire ca să poți munci, dar există și excepții. Dacă putem avea încredere într-un bloger-jurnalist, care nu a făcut niciodată muncă de teren, de ce să nu avem încredere și într-o asistentă care nu a făcut nici o zi de practică?

Jurnalist trebuie să te naști, nu devii peste noapte. Instinctul nativ poate fi valorificat însă doar prin instruire și de aceea e nevoie și de o școală. Printre primele lucruri care se educă este limba. Trebuie să capeți abilitatea de a scrie repede, corect și bine. Să uiți compunerile cu „expresii frumoase” care ți-au mîncat copilăria și să le înlocuiești cu articole originale. De cele mai multe ori, ajungi în stadiul în care îți reprimi frustrarea pe care o simți cînd auzi greșeli gramaticale de la cei dragi pe care nu-i poți atenționa, decît foarte rar și în situații deosebite. Te calmezi amintindu-ți că nimeni nu e perfect și treci peste.

O altă provocare este programul. E ușor să-ți faci planuri, dar mai greu e să le respecți. Neavînd un program fix, e destul de greu să ai o viață normală, de familie. Sînt momente în care conștientizezi că evenimentele la care trebuie să participi sînt cele care îți dictează programul pe parcursul unei mari perioade din viață. În astfel de momente alegerea unor priorități devine mai grea pentru un jurnalist decît pentru un om cu o oricare altă meserie.

Trecînd peste necesitatea cunoașterii a cel puțin două limbi și lipsa timpului liber, un jurnalist trebuie să fie sensibil. Să aibă văzul unui șoim, mirosul unui labrador și văzul unei insecte. Să simtă subiectele, să se se consume, să le trăiască.

„Desigur, oricine poate scrie și posta pe internet ceea ce vede. Toți pot fi «cetățeni jurnaliști». Să ridice mîna cine ar merge la un «cetățean dentist».” David Randall