Momente de doliu pentru Romania. Pentru tara saraca care saraceste inzecit. S-a frant o farama din ceea ce inseamna popor, din ceea ce inseamna cultura, din ceea ce inseamna poezia. S-a dus lumina care veghea din umbra neamul romanesc prin slove. Slove care insotesc ca o pecete poporul caruia i s-a daruit cu tot sufletul. Si acum cu trupul. Adrian Paunescu se va intoarce in pamantul din glia caruia a fost plamadit. Pamantul din tara pe care a slavit-o in fiecare moment al existentei sale.

Vestea ca Adrian Paunescu a decedat in urma unui stop cardio respirator, a socat cu siguranta multa lume. Pe strada oamenii freamata, cu totii rememoreaza clipele unice ale Cenaclului. Poeziile si cantecele se aud in soapta de la orice aparat, de la orice televizor. Indubitabil, s-a stins o nota a identitatii Romaniei. O caramida pe care baza careia s-a format Romania in care, noi, tinerii de astazi traim. Romanie pe care Adrian Paunescu a respirat-o cu fiecare por al trupului sau. Romania in care in ultima perioada nu se regasea dar pe care o glorifica neincetat.

Am trait momente de revolta cand, pe holurile Facultatii de Litere o tanara studenta sustinea vehement faptul ca Adrian Paunescu a fost un poet aservit comunismului, ca a fost un om fals, o persoana care si-a urmarit propriile interese, fara principii si fara un talent divin. Pentru ea a fost doar un poet umil care nu a facut altceva decat sa sustina regimul politic. Nimic mai superficial si lipsit de esenta.

Mihail Kogalniceanu spunea ca trebuie sa judecam opera, nu persoana. Judecam si opera, judecam si persoana. Un om care nu simte ceea ce scrie nu o poate face cu trairea, cu intensitatea si cu devotamentul cu care Adrian Paunescu simtea poezia.

Un izvor de rime, cu o capacitate impresionanta de versificare ludica. Un formator de opinii si un in ultimul rand idealul unei generatii. Nascatorul unor idealuri de generatii stabile din punct de vedere cultural si moral. A incendiat constiinta colectiva prin lansari necontenite de trairi, de opinii, de simtiri, de arta pura, nealterata de influente exterioare. O forta la propriu care a insuflat „generatiei” in blugi nevoia avida de a avea un scop precis in viata, o ideea dupa care sa iti ghidezi pasii si din care sa izvorasca determinarea necesara.

A insuflat arta in randul tinerilor vremii. Le-a amintit de valorile morale ale fiecarui om, valori pierdute pe parcursul trecerii timpului. Parintii, neamul, limba, toate au stat pe buzele a sute de mii de adolescenti ai perioadei apuse. Toate s-au pierdut acum. Ne adancim in fapte puerile si infantile, in frivolitate, si divagam de la cararea principala care ne ghideaza pasii.

A fost ranit in fiecare moment in care zeci de neaveniti stalceau si cioparteau limba pe care a slujit-o la propriu cu fiecare sentiment. Era bucuros cand i se oferea, din nou, ocazia sa recite, sa starneasca reactii.

Numai un om lipsit de trairi launtrice nu poate reactiona la intensitatea si daruirea cu care rostea fiecare vers, fiecare strofa, fiecare idee imbracata in straie de visare, in straie de arta. Adrian Paunescu reprezinta Romania. A fost, este si va fi in continuare ambasadorul local al multimilor. Se daruia pe deplin acestora si cu siguranta, nimeni, dar nimeni nu poate contesta forta pe care o crea la fiecare aparitie, la fiecare intonare.

Contestarea ii intareste valoarea in peisajul romanesc incert di aceasta perioada. Un om simplu, care a trait la fel de simplu in esnta, fara excese de zel sau de inteligenta. Si ce daca a fost politician? Si ce daca atinut cu Ceausescu? Ramane asa cum se semna singur. Adrian Paunescu, un poet roman.

Pe deplin roman. Zeci de mii de tomuri nu pot explica in totalitate definitia cuvantului roman, asa cum in acelasi timp zeci de mii de suflete vibrante la vorbele poetului pot spune ca romanul e Adrian Paunescu. Scriitorul care a facut din orice sentiment aruncat in strafundul inimii o poezie. A surprins imagini.

Nu multi sunt cei care constientizeaza ca tara noastra, aflata in pragul saraciei, si mult mai grav in pragul lipsei de cultura, de fundament solid, a pierdul cel mai lucid individ. Ciudata forma de omenie, Adrian Paunescu se alatura imaginii complexe zamislite de toti cei care treptat ne fac mai saraci. Pe rand flacari de arta, flacari de cultura si neam romanesc se inalta la cer.

Ard lumanarile in cripta disperarii. Un ultim glas ar vrea sa strige, dar maestrul nu il mai poate auzi. Poporul striga la cel care i-a insuflat setea de viata. Cu aceeasi ardoare. Nu il mai aude nimeni. A iubit valorile el insusi fiind una dintre ele.

Cuvintele mari port curge pe zeci de mii de pagini. Sute de caractere pot acoperi mii de volume despre Adrian Paunescu. In van. Vorbele si poeziile sale raman prin testament Romaniei, si vorbesc de la sine.

Iar spiritul nu a parasit lumea, doar trupul care in pamant de intoarce, in amalgamul de senzatii, de vis si moarte. „Nu orice ingropare este moarte”canta la cenaclu Aura Urziceanu, pe versurile poetului in poezia „Tacut”. Tacut s-a dus, dar vocea ramane printre noi. Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

Narcis Avadanei