Cînd am plecat pentru prima dată de acasă la facultate mi-am spus că trebuie neapărat să mă fac remarcată cumva. Că parcă prea mă simțeam ca aruncată din vîrful unui plop direct în mijlocul vieții. N-a trecut prea mult timp de atunci  dar nici de imaginea mea nu mai știu ce s-a ales. N-am lucrat la ea de fapt nici măcar o secundă. Am lăsat-o de izbeliște încă dinainte de a mă apuca să investesc în ea.

Ei, azi m-am rehotărît. Plec de acasă. Stai, că sînt deja plecată din sînul familiei. Gata, las cursuri, facultate, colegi și plec în lume. Că văd că se poate foarte ușor să ajungi sub atenția unei țări întregi dacă lași totul în urmă și te refugiezi eventual la vreo mănăstire. Mai ales că acolo nu ți se dă de urmă, chiar de bate poliția la poarta starețului și întreabă de tine. Și uite așa ajunge numele meu pe toate paginile și îmi îndeplinesc visul cu care mi-am luat inima în dinți și am plecat la facultate. Hai că e prea ușor.

Ce-i drept, trebuie să fii fată deșteaptă, oricît de necomplicat pare. Și să mai fii și minoră, că altfel nu se apucă nimeni să facă atîta caz că una de douăj’ de ani și-a luat lumea în cap și a plecat cine știe pe unde. Și să ai tu ceva-ul tău special care îi face pe toți să uite peste noapte de copiii ce dispar anual în România. Mai mulți, adicătelea, vreo 3000, ca să ne facem înțeleși, nu doar unul singur. Sau să te rogi să nu se mai întîmple nimic prin Ucraina, să își ia și lunetiștii de pe acolo o zi-două (atît îți trebuie ca să ia foc situația, nu mai mult) pauză și să se oprească din împușcat protestatari pe capete. Ai tu o treabă mai importantă pe aici prin țară. Trebuie să îți pierzi puțin urma.

Eu dacă tot sînt așa de hotărîtă, am să fiu totuși puțin mai cu capul pe umeri. Vorba aia, nu mai am nici cinșpe ani. Dacă tot am ales să dau apă la moară unui popor întreg și să mă arunc în scandal, promit că măcar nu o să iau trenul. Am observat că mai există totuși și oameni vigilenți.

Sursă fotografie: http://tahirihsblog.blogspot.ro/