Aproximativ 14 milioane de persoane sînt diagnosticate cu cancer în fiecare an. Boala ocupă locul al doilea printre cauzele de mortalitate în țările care aparțin Uniunii Europene. Șansele de a muri din cauza cancerului sînt mult mai mari pentru bărbați decît pentru femei, potrivit biroului de statistică al Uniunii Europene, Eurostat. Cancerul de prostată se instalează la bărbații cu vîrste ce depășesc 50 de ani. La început nu se simte nicio durere, procesul de instalare al bolii fiind încet. Majoritatea bărbaților care suferă de cancer la prostată trăiesc cu acest diagnostic pînă la cinci ani, din momentul în care boala a fost descoperită. Dar în unele situații, mai există și excepții.

Maria Hliboceanu are 71 de ani și este văduvă din data de 28 aprilie 2014. Trăiește în Iași cu una dintre cele două fiice și de 11 luni își amintește în fiecare zi de soțul ei. Ziua și-o umple cu treabă prin grădină, curat prin casă sau cu gătitul pentru nepoți. Cu părul grizonat și ochi albaștri, doamna Maria s-a păstrat sănătoasă și vioaie pînă în prezent și deși a trecut recent printr-o operație, știe că treaba ei aici încă nu s-a încheiat.

Iacob Hliboceanu

„Soțul meu vine din Glăvăneștii de Iași. Peste deal, stăteam eu. Într-o zi ne-am dus amîndoi să jucăm la horă și am jucat împreună. Atîta ne-a trebuit. În ziua următoare ne-am întîlnit la fîntîna de la mijlocul drumului și am știut că trebuie să ne avem unul pe celălalt pînă cînd unul dintre noi se va duce”, povestește bunica Maria.

Iacob Hliboceanu avea 25 de ani cînd a cerut-o în căsătorie pe bunica Maria. S-au mutat la Iași și au construit o familie cu trei copii, un băiat și două fete. La aceeași vîrsta, Iacob Hliboceanu a început serviciul în cadrul Unității Militare de Pompieri, angajat ca plutonier adjutant. Pînă la vîrsta de 55 de ani, plutonierul adjutant a fost considerat de către copiii lui un erou, care salva vieți și clădiri ce erau să fie dărîmate de flăcări. În anul 1994, vîrsta de 55 de ani venea cu pensionarea.

„A completat formularul pe loc, nu a avut de ales. Orice om se sperie cînd află că mai are nici măcar șase luni de trăit. La a doua operație s-a schimbat și doctorul, Tudose îl chema. De data asta nu s-a mai întîmplat nimic, nu a mai greșit doctorul niciun mușchi, avea deja probleme cu vezica. Operația… a fost cum a fost și de atunci, timp de 18 ani de zile soțul meu a trăit fără testicule și cu o sondă în permanență legată de picior”, mai spune Maria.

„Ionică, că așa i se spunea în familie, a intrat la pensie la 55 de ani. Nu a rezistat el prea mult să stea pe acasă, așa că a făcut trei ani curse de mașini. Adică a fost șofer de taxi, mai aducea și el un ban. Dar taximetria nu a durat foarte mult. La 58 de ani începea să se vaite de tot felul de dureri. Și atunci s-a descoperit și boala, cancer de prostată de gradul III, într-o iarnă din 1997.”, adaugă bunica Maria.

Operația, singura soluție

Soluții nu erau foarte multe, doar una singură. Iacob Hliboceanu a fost operat la 58 de ani de cancer de prostată, însă operația nu a fost un succes în totalitate. „Doctorul Virgil Gheorghiu, medic primar la Chirurgie Generală la specialitatea de urogologie de la Spitalul „C.I.Parhon”, mi-a operat pentru prima dată soțul. Dar după operație, a rămas cu o incontinență urinară. A fost vina doctorului, nu am avut ce face. Și de atunci a început să umble cu o sondă după el”. Bunica Maria mai povestește că, după acea operație, nu s-a schimbat nimic în mai bine. Dimpotrivă, doctorul i-a spus lui Iacob că mai are de trăit doar șase luni de zile, dacă nu semna un formular în care el își dădea acordul să îi fie extirpate testiculele.

„A completat formularul pe loc, nu a avut de ales. Orice om se sperie cînd află că mai are nici măcar șase luni de trăit. La a doua operație s-a schimbat și doctorul, Tudose îl chema. De data asta nu s-a mai întîmplat nimic, nu a mai greșit doctorul niciun mușchi, avea deja probleme cu vezica. Operația… a fost cum a fost și de atunci, timp de 18 ani de zile soțul meu a trăit fără testicule și cu o sondă în permanență legată de picior”, mai spune Maria.

Lui Iacob îi plăcea să își petreacă diminețile în piață. Chiar dacă uneori nu avea nimic de cumpărat, nu venea niciodată cu sacoșa gri și goală acasă. Cafeaua o bea în piață, cu doamna de la carne sau cu băiatul care vindea vin. Îi mai plăcea să își vadă nepoții aproape și își făcea planuri cu două luni înainte de ziua lui, pentru că voia să vină toată familia la el acasă.

Iacob Hliboceanu

„Se simțea tare bine cînd eram toți. Nu știa niciodată cînd își sărbătorea ziua pentru ultima oară. A fost un șoc pentru el să audă că mai are de trăit șase luni. Dar s-a luptat cu cancerul ăsta 18 ani de zile. Numai eu știu cum am avut grijă de el, mai ales în ultimii doi ani”.

În urmă cu doi ani de zile, în anul 2013, cancerul a recidivat. Durerile erau din ce în ce mai mari, iar la spital mergea în fiecare zi. De multe ori lui Iacob i-a fost administrată morfină, iar ședințele săptămînale de citostatice îl lăsau lipsit de puteri.

Drumul bătătorit către spital

„Erau zile cînd nu se mai ducea decît pînă la baie. Atunci i-au scos un rinichi și i-au mai pus o sondă. Și așa a ajuns să umble doi ani cu două sonde. Dar chiar și așa, nu a avut niciodată stare în casă.” Dimineața se urca la volanul mașinii lui, un Tico alb care stătea parcat sub un copac, în fața casei. Se întorcea acasă și rămînea toată ziua în pat. În ultimul an se ridica din pat doar pentru a vedea cine mai trece pe stradă.

„S-a dus imediat după Paști. Se ruga să nu ne strice nouă sărbătorile, și nu le-a stricat. Dar după, s-a dus în cinci zile. L-am luat cu ambulanța de acasă și l-am internat în spital”, povestește bunica Maria.

Iacob Hliboceanu a murit pe 28 aprilie 2014. Nu a murit de cancer la prostată așa cum s-ar crede. După două zile de stat într-un salon de spital, a fost dus la secția de Terapie Intensivă, la Spitalul Clinic „C.I.Parhon”, salonul I, etajul III. Datorită infecției urinare căpătată de la prima operație, în urmă cu 18 ani, Iacob a murit de septicemie. Urosepsis a fost cuvîntul scris pe certificatul de deces.

În urmă cu doi ani de zile, în anul 2013, cancerul a recidivat. Durerile erau din ce în ce mai mari, iar la spital mergea în fiecare zi. De multe ori lui Iacob i-a fost administrată morfină, iar ședințele săptămînale de citostatice îl lăsau lipsit de puteri.

„Ne-au sunat medicii în ziua aia și ne-au spus să venim să îl vedem pentru ultima oară, că nu mai deschide ochii și nici nu mai vorbește. Am fost toți, nepoți, copii, rude. Acolo unde era el, la Terapie Intensivă, ne lăsa să stăm cîteva minute. Era cu ore de vizitat, dar nu am mai apucat să prindem ora aia. A murit după ce am plecat toți din salon, la două ore”, povestește Maria cu lacrimi care abia stau să nu îi cadă pe obraji.

Din cei 77 de ani la care a murit, Iacob a trăit un sfert din ei într-o luptă continuă. Deși medicii i-au dat doar șase luni, 18 ani au fost îndeajuns cît să învingă cancerul care îl distrugea în interior. Iacob Hliboceanu a fost excepția printre acei bărbați care pierd lupta cu cancerul de prostată după cinci ani de la apariția bolii.