Faptul că a crescut fară îmbrăţişările calde şi mîngîierile gingaşe ale mamei a făcut-o pe bunica Eugenia să-şi iubească necondiţionat cei zece copii pe care-i i-a dat Dumnezeu. Dacă atunci cînd erau toţi pe lîngă casă făcea cîte un lighean de colţunaşi, din care mîncau cu poftă, azi dacă mai ajunge să mănînce o dată pe zi, căci a rămas singură, iar munca nu o aşteaptă. La păretarele (n.r.: covor care se atîrnă de-a lungul peretelui în casele țărănești) din casă are, pe lîngă busuiocul mirositor, poze din care îi zîmbesc cu drag nepoţii. De asemenea atîrnată de perete stă, neclintită de trecerea timpului, fotografia de familie pe care au făcut-o în 1987. La care bunica Eugenia se uită cu tristeţe de fiecare dată cînd musafirii pleacă şi ea rămîne din nou singură, aşteptînd să se facă iar Crăciunul sau Paştele pentru a-şi ţine în braţe nepoţii şi a-şi săruta pe creştet copiii.

Sub cerul albastru al plaiului moldav, într-un sat din nordul Republicii şi doar la un deal şi o vale distanţă de România, îşi duce traiul o bătrînică pe nume Eugenia Plăcintă. La intrarea în sat te întîmpină o troiţă din piatră albă, se vede că e nouă şi ploaia încă nu a îmbrăţişat-o în întregime. Casele unde se aude vreo mişcare le numeri pe degete. Flămînzeni este un sat care a îmbătrînit în bătaia vîntului moldovenesc. Dacă îţi faci loc printre hudiţele bătătorite de timp şi linişte după o ploaie, ai nevoie de multă răbdare şi de nişte cizme de ploaie, căci în afară de drumul central care este din asfalt, cei din Flămînzeni îşi duc zilele şi gîndurile prin noroi.

Bunica Eugenia trăieşte într-o curte cu un gard înalt şi verde, de zici că în spatele lui se află o adevărată fortăreaţă. Tare a fost supărată bunica Eugenia cînd a văzut cît de mare este gardul cel nou, faţă de cel cu care se obişnuise, dar peste care timpul s-a lăsat fără milă. „Cum mai văd cine trece pe drum?” se văita bătrîna în timp ce măsura cu privirea de mii de ori înălţimea namilei verde. După ce lumea din sat i-a lăudat gardul, supărările au devenit amintri, la fel cum s-a întîmplat şi cu gardul cel vechi.

Cînd intri în curte te întîlnesc trei case aşezate într-un semicerc, fiind gata oricînd să se prindă într-o horă, cum se făcea în sat demult. Parcă ar fi trei surori, fiecare cu o vîrstă şi o poveste diferită. De aceea bunica Eugenia le şi numeşte diferit: „casoiţă”, fosta casă a bunicilor, apoi „casa bătrînească”, cea în care au trăit parinţii ei şi „casa cea mare” sau „cea nouă”, pe care a ridicat-o împreună cu soţul ei.

Pe bunica Eugenia am găsit-o cu şorţul pus dinainte şi cu mîinile mici pline de făină, era sîmbătă şi trebuia să coacă nişte colaci ca să-i ducă duminică la biserică. Încercam să ciulesc urechile ca să aud vreun glas de om prin curte sau să trec cu privirea dincolo de ferestrele mici cu perdele albe, prospăt spălate, ale caselor şi să văd dacă se află cineva înăuntru. Bunica mi-a înţeles încercarea şi cu o privire blîndă şi îndurerată mi-a spus cu glas tremurînd: „Nu căuta, dragu’ bunicăi, pe nimeni în jur. Sînt doar eu şi Dumnezeu în această ogradă.” Intrată parcă într-o altă lume, mă uit la bătrîna din faţa mea cu ochii mici şi basma verde înflorată, legată în grabă la ceafă şi încerc să înţeleg ce poveste se ascunde în spatele trupului mic şi a inimii necăjite.

Mereu flămîndă după muncă

După certificatul de naştere, bunica Eugenia numără 78 de ani, chiar dacă viaţa ei a început mai devreme cu unul. „Au greşit cei de la Primărie”, spune bătrîna. Însă acest lucru nu o deranjează, dimpotrivă, o face să se simtă mai tînără, mai plină de viaţă. S-a născut aici, în satul Flămînzeni şi recunoaşte că toată viaţa a îndurat foame, a fost mereu flămîndă după dragostea de mamă şi după muncă. Chiar şi acum, la 78 de ani, puţine sînt momentele în care se odihneşte.

A dus o viaţă mai mult amară decît dulce. La patru ani a rămas fără mamă, iar de atunci sora cea mare i-a luat locul acesteia. În căutarea dragostei materne s-a apropiat mult de Dumnezeu. O dată chiar a fugit de acasă şi s-a dus la o mănăstire, dorindu-şi să rămînă acolo, dar tatăl ei a adus-o înapoi.

Nu a simţit niciodată ce înseamnă şcoală, doar a auzit şi văzut. Căci atunci cînd era de vîrsta unui şcolar, ţara şi întreaga zare tremurau în zgomotele tunurilor de război. A tras cînd cu ochiul, cînd cu urechea la ce făceau mai întîi surorile, apoi copiii ei la şcoală. Aşa a ajuns să ştie să scrie şi să citească în slavonă şi română, dar cu alfabet chirilic. „Cînd unul din băieţi era plecat în armată, îi scriam scrisori. Pe unde mai mîncam o literă, pe unde o adăugam, dar scriam.”

O altă amintire a copilăriei care îi provoacă şi azi fiori de frică şi tristeţe este foametea de după război. „Îmi aduc aminte cum pleca tata în Polonia ca să cumpere borhot uscat de sfeclă de zahăr. Mai mîncam diferite ierburi, pe care azi le dai doar la animale şi care mai degrabă îţi umflau burta decît îţi ţineau de foame.” Chiar dacă îi venea greu să rememoreze acele momente, bunica Eugenia povesteşte că obişnuiau să ascundă mîncarea în pereţii casei ca să poată supraveţui.

De muncit a muncit toată viaţa pământul. O prindea şi răsăritul şi apusul pe cîmp. Dovadă sînt mîinile muncite şi picioarele bătucite.

O mamă eroină

Şi-a cunoscut soţul la hora din sat, era cu opt ani mai mare, dar iubirea i-a adus împreună. Aşa a venit timpul ca şi bunica Eugenia să devină mamă. Ochii blînzi i se umplură de lacrimi, probabil de bucurie. Primul născut a fost o fetiţă, dar care a murit la cîteva luni după. Tristeţea i-a dat curaj şi a întărit-o ca mai apoi să aducă pe lume zece copii: trei băieţi şi şapte fete. Ultimul copil l-a născut la 45 de ani, moment în care și prima ei fată tocmai era însărcinată. „Era o ruşine să ai copii la vîrsta aceea. Dar copii mai mari m-au încurajat şi aşa am adus pe lumea cel de-al zecelea copil.”

Reportaj mama eroină

A făcut pentru ei tot ce a putut. A mers să muncească cu ziua prin sat pentru un ban în plus, a vîndut uneori animalele pe care le aveau pe lîngă casă, pentru ca măcar copii ei să poate merge la şcoală. În anul 1982 autorităţile au decis să o premieze pentru efortul depus şi pentru faptul că a avut curajul să aducă pe lume zece copii. De aceea a primit o medalie pe care scrie „Pentru mamă eroină”. Aceasta nu a însemnat mare lucru pentru bunica Eugenia, cu sau fară medalie tot îşi iubeşte copii şi se gîndeşte la ei în fiecare zi.

Cînd am întrebat-o care sînt cele mai mari bucurii ale ei, bunica Eugenia mi-a răspuns că-s 25 la număr: „nouă copii, 15 nepoţi şi o strănepoată”, şi dintr-o dată obrajii calzi au fost scăldaţi în lacrimi. Acum doi ani şi-a petrecut pe ultimul drum pe una din fiicele sale, altfel erau 26. Totuşi cît de mulţi nu ies la număr, bunica a rămas singură. Soţul şi fiica o veghează de sus, iar ceilalţi copii au plecat fiecare pe drumul lor. „S-au dus în lumea mare. Chiar şi dincolo de graniţele Moldovei.”

Cînd m-am uitat din nou în jur am observat că soarele deja se ascunsese după dealurile flamînzenilor, însă bătrîna a crezut că iar mă uit după cineva şi îmi spune cu un glas mai vioi „Poate de Paşte vor fi mai mulţi.”

Când puii se întorc sub aripa mamei

Sărbătorile, acestea sînt momentele cînd sufletul bătrînei se umple de bucurie, iar ochii îi zîmbesc. Atunci cînd curtea devine din nou plină, chiar dacă pentru cîteva zile sau ore, atunci cînd puii se întorc sub aripa mamei. În sfîrşit nu mai mănîncă singură. Cei care nu reuşesc să calce pragul casei părinteşti de sărbători, o fac prin telefoane. Deodată bunica Eugenia pune mîna în buzunar şi scoate un telefon mobil şi îmi spune parcă ruşinată „Nu ştiu cum să folosesc acest telefon. Fac doar ce m-au învăţat. Apăs doar pe verde şi pe roşu”. Mai povesteşte de asemenea că o dată unul din copii avea un televizor în buzunar şi pe el putea să îşi vadă nepoţii plecaţi la studii în străinătate. Chiar dacă nu ajung cu toţii, se adună destui, iar atmonsfera e una caldă şi plină de amintiri. Ultima oară (de ziua ei), una din nepoţele i-a spus o poezie care a emoţionat-o atît de mult, încît a reţinut-o şi mi-o spune şi mie cu voce tremurîndă:

„Ochii ţi-au rămas limpezi şi vioi,
Uiţi de orice necaz când ne vezi pe noi.
Şi în acestă seară, tu ne spui poveşti
Pentru a cîta oară tu ne-nveseleşti.
Bunicuţa mea, anii au trecut,
Părul ţi-i de nea şi noi am crescut.
Tu ne-ai leganat cu glasu-ţi duios,
Şi ne-ai alintat, mulţumesc frumos”

Din păcate, fericirea nu durează mult, căci atunci cînd toţi pleacă, bunica Eugenia îi urmăreşte cu privirea pînă se fac mici şi apoi nevăzuţi în vîrful dealului, ofteză din greu şi se întoarce apoi plîngînd la casa, treburile şi singurătatea ei, aşteptînd următoarea sărbătoare.