Se zice că se sacrifică porcul de Crăciun ca să ningă. Vasile Dumitrașcu l-a tăiat cu o săptămînă înainte. „L-am tăiat să am timp să fac cîrnații. Carnea trebuie tăiată bucăți, dată prin mașina de tocat, cîrnații afumați. Durează.” Afară era cald, ca de primăvară, iar focul de la paie incălzea și mai tare. Nea Vasile a băut două păhărele de rachiu ca să aibă spor. Soția împreună cu nora și nepoțelul au rămas în casă. Se spune că dacă privești porcul și ți-e milă moare greu.

După ce a fost curățat, l-au urcat pe Darius călare pe porc. „Ca să se ingrașe, să fie mare și voinic” spune Vasile, după obiceiul Amintirilor din Copilărie ale lui Ion Creangă : „La Crăciun, cînd tăia tata porcul și-l pîrlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei”. Spre seară, după ce l-au tranșat, au făcut friptură și mămăligă, au fript coada și au pregătit șorici. „Nu se poate fără pomana porcului”. Poate și ei s-au mirat că după acele zilele primăvăratice, de Craciun chiar a nins.

În satul Gîștești din Județul Iași era liniște. Nu se mai simțea ca în alți ani mirosul cozonacilor proaspat scoși din cuptorul de afară. De vreo trei ani tanti Aurica nu mai coace cozonaci și colăcei. Probabil cei 80 de ani iși spun cuvîntul. „Nu mai pot să frămînt. Mîinile îmi sînt amorțite și obosesc repede. Îmi cumpără fata cinci cozonaci și 100 de colăcei ca să primesc urători.” De cîțiva ani nici porc nu țin. „Nici copiii, nici nepoții nu mănîncă. Nu le place gras. La ajutat nu mai spun. Ei nu mai țin tradiția cum o țineam noi”. Aurica Racaru a ramas singură împreună cu soțul ei Gheorghe. Pînă anul trecut au stat cu fata ei cea mai mică, dar și ea s-a mutat la oraș împreună cu soțul și copii. Cu toate astea s-au pregătit și ei cum au putut pentru sărbători și încă mai primesc urători de Anul Nou. Din cei 100 de colacei au mai rămas 30.

Reportaj tradiții

La aproximativ cinci kilometri depărtare, în orașul Pașcani se colindă de Crăciun și se ură de Anul Nou. Totuși au venit mai puțini copii față de anii trecuți, așa cum zice Tatiana. „Nu știu dacă au venit 20 de colindători, dintre care mulți erau cît ușa. I-am servit cu bomboane și le-am dat bănuți. La cei mari le-am zis că sunt cam bătrînei pentru bomboane, dar i-am primit și așa. Ce să fac dacă așa au venit? De Anul nou mi-au bătut de două ori la ușa atît”.

Din ce în ce mai puțini „urși” și „capre”

În Gîștești, în ajunul Anului Nou, se strîng sătenii în centrul satului pentru a urmări „mascații”. Tinerii și cei care vor să ducă tradiția mai departe s-au costumat în urși, capre și soldați. Aceștia s-au organizat în cete și înainte de a începe maratonul de colind prin sat, au susținut un joc pentru cei prezenți. Jocul caprei cu ritmul alert, versurile și strigăturile simbolizează renașterea. Pe timpul jocului capra dansează, moare și renaște. Jocul ursului este specific zonei Moldovei și simbolizează moartea anului vechi și începutul noului an. Un alt joc specific zonei este jocul caluților care sînt realizați din lemn și „călăriți” de tineri, simbolizînd vitalitatea.
​
De multe generații, acest obicei de a se strînge toți „mascații” în centrul satului apoi de a pleca la colindat trei zile încă se menține, dar cu o diferență considerabilă. Dacă acum 20-30 de ani, nu era casă care să nu-i primească, în prezent totul se rezumă doar la acel spectacol din centrul satului. Tanti Aurica, la cei 80 de ani ai ei, s-a dus și ea să-i vadă. „Sînt mult mai puțini. Pe vremea mea nu aveai loc să stai aici la cît de mulți erau. Acum uite și tu dacă sînt 20. Un urs, o capră si atît. Tinerii nu mai respectă tradiția. Ei sînt cu internetul și cu discotecile. Ce-i drept nici lumea nu îi mai primește că îți trebuie bani ca să le dai lor. La un copil mic îi dai un leu și un colac și s-a mulțumit”.