Dacă te prinde vremea la porţile cimitirului răsturnat din deal, mirosul de vopsea nouă îţi arată îndată calea acolo unde răsar mormintele abia curăţate şi bine delimitate de paragina lăsată în voia ei. Întîi de toate, treci printre maşinile parcate de o parte şi de alta a locului, în goana malurilor care alunecă pe an ce trece. Se zbat într-o criză a spaţiului, dar încă mai adună oameni care sar de pe un meleag pe altul. În prima duminică de după Înviere, creştinii se îndreaptă spre Leca, localitate legănată pe marginea Prutului, pentru a împărţi bucate în memoria răposaţilor. Luni nu uită să se strîngă şi la vecini, în cimitirul din comuna Antoneşti, moldovenească pe jumătate. Au rude blajine şi acolo.
Pe fiecare mormînt, sătenii aştern pungi cu prosoape, căni, farfurii, colaci, lumînări sau bomboane Bucuria, şi de la un timp încoace cei care revin acasă din ţări străine aduc dulciuri şi cozonaci de acolo. Pentru mulţi, coborîrea în valea stăpînită de cruci este o ocazie bună de a-şi revedea prietenii aruncaţi în depărtări. Totuşi, sărbătoarea este consacrată celor adormiţi pe veci. În această zi, ei sînt amintiţi.
De Paştele Blajinilor, forfota care izbeşte lumea seamănă neobişnuinţă în aceste locuri ascunse după dealuri. Acum se întregesc familiile, chiar şi pentru cîteva ore. În alte zile, localităţile sînt aproape goale, de parcă toţi se închid în case. La cimitir vin toţi, de la mic la mare, chiar şi cei aflaţi în alte regiuni ale ţării sau aciuaţi peste hotare. „Din cauza vremurilor care au dat peste noi, ne întîlnim o dată pe an cu cei dragi, ca să mai stăm şi să povestim. Am venit din Spania să ne vizităm părinţii şi bunicii îngropaţi aici. Am adus colăcei, ouă roşii, bomboane, plăcinte, sarmale, aşa îi pomenim”, îmi spune cu ochii îndreptaţi spre morminte şi cu tristeţea ascunsă doamna Olga.
Pe cărarea care pornește de sus coboară un flux de oameni ce duc în braţe coşuri pline cu daruri. Într-un colţ al garduleţului care împrejmuieşte mormîntul acoperit de un monument mare ce-l sprijină, o bătrînică îşi pregăteşte pomenile cu mîinile prin care îi zăreşti grijile. „Nu mai am pe nimeni în sat. Feciorii şi nepoţii sînt departe, mi-au spus că anul acesta nu au cum să vină în Moldova. Aici se odihneşte soţul meu. Am venit să dau pomană de sufletul lui, că dacă nu vin eu, nu mai vine nimeni…”, rosteşte bunica Ana, după care apucă colţul gardului, de parcă ar vrea să-i scotocească amintirile.
Sărbătoarea din cimitir
Deşi biserica ortodoxă nu susţine picnicurile întinse lîngă morminte, oamenii din partea locului le înteţesc şi le îmbină cu tradiţia. Pe lîngă aceasta, unii au ridicat măsuţe şi banchete de sărbătoare pe-acolo. „În fiecare an, de Blajini, noi mîncăm la cimitir. Mai stăm la masă cu părinţii, fraţii şi surorile, care mai sînt, care nu, dar în acest fel sîntem toţi laolaltă. Mai împărţim pe ici, pe colo la cei săraci. Avem plăcinte, sarmale, carne, vin, tot ce trebuie”, zîmbeşte Vasile, un om zdravăn pe faţa căruia-i scrisă răbdarea. Şi dacă vinul nu lipseşte, trecătorii se opresc să mai cinstească pentru cei trecuţi în lumea celor drepţi. „Mergi pe la oameni cunoscuţi, prieteni şi colegi, mai vorbeşti, mai bei, e altceva”, adaugă Vasile.
„Paştele Blajinilor înseamnă, în primul rînd, dor. Tot timpul ne este dor de cei pe care i-am pierdut şi vrem să credem că ei acceptă pomenile noastre. Eu mă simt acum mai aproape de neamul meu, de străbuni, de ţară şi familie, pentru că nu-i deloc întreagă“, îmi spune tăios Angela, o tînără venită din Chişinău la bunicii săi înmormîntaţi într-un capăt al cimitirului aproape doborît de buruiene.
Un cer „jumătate bun şi jumătate rău”, cum îi spune un copil, înşfacă cimitirul din satul Leca. Ploaia a alungat o mînă de oameni pe la casele lor, însă alţii s-au hotărît să rămînă. „Ei, de Blajini tot timpul plouă”, spune o bătrînică. Cînd cerul se mai îmblînzește, preotul vine să sfinţească bucatele aduse şi să citească pomelnicele primite de la oameni, fiind mai receptiv la invitaţii.
În ziua pomenirii, feţele oamenilor devin mai blînde, se scaldă într-o limpezime caldă. Abia atunci înţelegi că treci prin firul blajinilor valabil doar cîteva ore, după care pe locuri se strecoară liniştea teribilă, ce comunică numai cu crucile strivite de vînt. Dacă pentru a o surzi trebuie să te îmbraci în haine de sărbătoare, să iei cu tine bucate, să dai pomeni „de sufletul” cuiva şi să dezlănţui o masă cu de toate. Sătenii spun că sub copăceii crescuţi s-ar refugia crucile lăsate să se izbească de fiorul timpului şi uitate de soţi, soţii, fraţi, surori sau copii. Deşi curăţenia stăpîneşte locurile din vecinătate, unde zac răposaţii, ziua pomenirii nu îi ajunge pe toţi.
Niciun comentariu