Pe linia întîi, pasiunea

A copilărit la Iași doar pînă la vîrsta de 13 ani, cînd și-a pus pe umeri bagajul și decizia de a se desprinde de familie pentru a urma Liceul Militar „Ștefan cel Mare” de la Cîmpulung Moldovenesc. Acum are 35 de ani, este căpitan în Armata României și ofițer în cadrul Brigăzii 15 mecanizate de la Iași. Pînă să ajungă aici, însă, a trecut prin ani întregi de instrucție și detașări în zone de conflict. Emanuel Ciobanu sau Crow, așa cum l-au poreclit colegii de Academie, a ajuns să cunoască Afganistanul pe de rost, de atîtea ori a fost plecat.

În timp ce alți copii și adolescenți își descifrau încă personalitatea și pasiunile, el îmbrăca în fiecare zi uniforma pe care a adăugat, de-a lungul anilor, grade și decorații la care visa încă de mic: „N-a fost simplu deloc. Să te trezești zilnic la 6 jumătate dimineața pentru înviorare și instrucție nu este visul copiilor de 14 ani”, își amintește căpitanul.

La 18 ani a intrat la Academia Forțelor Terestre de la Sibiu, perioadă de care își amintește cu drag. Competiția era dură, dar spune că cei patru ani de Liceu Militar, pe cît i-au complicat copilăria, pe atît i-au ușurat munca în momentul admiterii. „Acum, cu sistemul Bologna, facultatea ține trei ani. Eu am făcut cinci ani de academie, iar cînd am absolvit, am plecat în Statele Unite și am făcut un curs de specializare. Școala de Rangers din America a fost un punct greu din pregătirea mea. Din 374 de oameni cîți au intrat, am absolvit doar 54”.

„Am avut multe momente în care am spus că pun punct și revin în civilie dar nu am putut niciodată să mă desprind de pasiunea mea.”

După ce s-a întors din America, a fost repartizat la un batalion din Ardeal de pe lîngă Cluj, unde a servit timp de șapte ani. Deși a fost departe de casă mai bine de jumătate din viață, n-a considerat niciodată munca lui un sacrificiu pentru bani, a ales Armata dintr-o curiozitate care s-a transformat ulterior în pasiune. Cu toate acestea, capitolul remunerației îl mulțumește, dezvăluind că „un american primește mai puțini bani decît un român în Afganistan, doar că la ei militarii nu plătesc nicio taxă și niciun impozit. Sînt mulțumit de remunerație, deși e o muncă grea. De multe ori am spus că revin în civilie dar nu am putut niciodată să mă desprind de locul de muncă, e o pasiune pentru mine”.

Abia după șapte de ani de la absolvirea studiilor a reușit să revină în orașul natal, cînd s-a eliberat un post la Iași. Aici și-a întemeiat o familie, o ancoră în drumul său care avea să ia calea războiului.

Prins între „bubuieli” și „panică”

A pășit pentru prima oară într-un teatru de război în 2009, în Afganistan. Primele cuvinte care-i năvălesc printre buze cînd își amintește prima detașare sînt „bubuieli” și „panică”. Vorbește despre asta cu un entuziasm înfrînat de memoria șocului pe care l-a avut în acea zi: „Am plecat cu o echipă de cercetași din diferite orașe pe care a trebuit să o instruiesc și să o omogenizez. Oricît de pregătiți profesional ar fi militarii, ei simt frică. E omenesc. Și mie îmi era frică, dar a trebuit să o controlez, să nu o arăt, ca să nu induc panică în rîndul oamenilor pe care îi aveam în subordine”.

„În Afganistan am pierdut un fost coleg de liceu și Academie, un ofițer extraordinar. Într-o seară jucam remi, iar a doua zi dimineață a murit din cauza unui explozibil improvizat amplasat de talibani. A lăsat în urmă două fetițe și o soție îndoliată”.

Șansa și pregătirea au făcut ca echipa lui să se întoarcă mereu acasă în formație completă. Știe că imprevizibilul bate orice instruire sau strategie de luptă, a învățat asta cînd frontul i-a răpit un prieten vechi: „În Afganistan am pierdut un fost coleg de liceu și Academie, un ofițer extraordinar. Într-o seară jucam remi, iar a doua zi dimineață a murit din cauza unui explozibil improvizat amplasat de talibani. A lăsat în urmă două fetițe și o soție îndoliată”, își amintește căpitanul. Este resemnat cu faptul că războiul nu decide cine are dreptate, ci doar cine rămîne în viață.

Afganistan, de Crăciun, în 2013, cu batalionul „Lupii Negri”.

Deși astfel de întîmplări ar fi putut să-i taie avîntul, ele n-au reușit decît să-l pregătească pentru front, locul în care adrenalina își dă mîna cu stăpînirea de sine, pentru vigilența și echilibrul de neclintit care salvează vieți: „trebuie să mergi mai departe. Fără o pregătire psihică riguroasă nu ai cum să faci față, de aceea testele psihologice sînt atît de drastice.”

Sărbători printre blindate și mitraliere

Tulburați de amintirea crîncenă a războiului, mulți soldați se întorc acasă schimbați, cu mintea și sufletul împovărate de un voal cu imagini prea întunecate ale frontului necruțător. Căpitanul spune că n-a resimțit niciodată schimbări după misiuni, dar „niciodată să nu-l întrebi pe omul cu probleme dacă are vreo problemă, că nu știe (rîde). Soțiile, apropiații, ne spun, însă, că venim schimbați sau că uneori ne enervăm mai repede… Ne trebuie ceva timp pînă ne reintegrăm în societate și în viața de zi cu zi, după luni de zile de izolare în zone în care contactul social se rezumă la cîțiva soldați, ordine de la superiori, patrulări și schimburi de focuri de arme”. Totuși, nu neagă faptul că nu toți reușesc să blocheze războiul într-un colț de minte la care să nu aibă acces decît atunci cînd se-ntorc în linia întîi: „Nimeni din armata noastră nu s-a plîns de probleme de genul acesta. În schimb, americanii se lovesc de șocul post misiune mai mereu. N-aș vrea să spun că-s mai slabi de înger, dar sigur sînt mai ușor de impresionat”.

Afganistan, ianuarie 2014. A fost decorat de către Statul Major General, cu Emblema de Merit în Sprijinul Păcii.

Afganistanul îi sădește în memorie și amintiri plăcute, pentru că a fost locul care i-a găzduit deseori sărbătorile cele mai importante. Anul acesta, făcînd parte din batalionul „Lupii Negri” care s-a întors acum o lună de zile din Afghanistan, și-a petrecut atît Crăciunul cît și Revelionul în corturile militare. „Noi, românii, nu ne desprindem de tradiție și ne ținem sărbătorile. Punem și noi o muzică, facem un grătar… de Revelion am făcut karaoke și am băut șampanie fără alcool (rîde)”.

„Dacă nu ar fi copiii, aș fi plecat mai mereu”.

Are două fetițe: una are cinci ani, cealaltă doi. Sînt încă prea mici ca să știe că atunci cînd tatăl lor pleacă de-acasă, își pune viața în primejdie: „Soția știe cu cine s-a măritat, știe că niciodată nu spun nu unui ordin, oriunde m-ar trimite acesta pe globul pămîntesc. Totuși, de cînd s-a născut primul copil, trei ani adunați am fost departe de ea. Dacă nu ar fi copiii, aș fi plecat mai mereu”. Nu vrea să rateze momentele importante din viața fetelor lui, dar spune rîzînd că „soția nu știe, dar aș pleca și mîine”.

Este omul acțiunii și nu-l deranjează să-și bătucească bocancii pe terenul arid al Afganistanului sau oriunde este nevoie de el, la apel: „Deplasările sînt foarte importante pentru pregătirea profesională. Altfel, stai la birou, primești și centralizezi ordine, ruginești în birocrație.” De aceea, se pregătește acum pentru Masterul de Conducere de la București, pe care îl va începe din toamna acestui an.

Lumea a treia, săracă dar primitoare

Descrie Afganistanul, o țară de piatră din care nu răsare decît foamete și sărăcie, ca fiind un loc primitor: „Oamenii sînt terorizați de talibani. În general, colaborează cu forțele de ordine. Din puținul lor, ne dau și nouă, un ceai, stafide, nișe fructe. Îi ajutăm cum putem, le mai facem o fîntînă, mai reparăm o școală, dar de multe ori sînt speriați, pentru că sînt amenințați de talibani”. Afganii, sau „populația civilă”, cum o denumește în limbajul său milităresc, stau sub nemilosul destin al conflictului armat de zeci de ani. „Am fost de atîtea ori acolo și încă nu am reușit să îmi dau seama din ce trăiesc oamenii aceia”. Toate marile imperii s-au împiedicat aici, în această fortăreață naturală de munți, iar băștinașii cunosc o singură realitate, de cînd se nasc și pînă mor: războiul.

Afganistan, 2013, cu Lupii Negri.

A bătut la picior sute de kilometri, a condus zeci de campanii de cercetare, și a stat în Afganistan peste trei ani de zile, adunați. În tot acest timp, n-a reușit să vadă niciun taliban. Atacatorii din umbră terorizează în permanență afganii, iar identitatea lor rămîne, încă, un mister: „Ei duc o luptă ascunsă. Atacă și fug, au o tehnică de hărțuire constantă. Amplasează explozibili, dar nu se arată. Pe toți pe care i-am văzut, erau fără suflare, în urma acțiunilor forțelor de ordine. Le este frică pentru că puterea lor de foc este mică, iar într-o luptă față în față nu au nicio șansă”.

NATO, calea spre modernizare

În teroarea teatrului de război, soldații subjugă frica și leagă prietenii puternice, sigilate de frontul unei lupte pe care, deși nu e a lor, și-o asumă pînă în străfundul ființei. Lupta pentru supraviețuire motivată de dorul de casă sînt punți de fier între cei care, înainte de a fi militari instruiți, sînt oameni. Românii sînt considerați, inclusiv de americani, soldați extraordinari: „Dacă am avea logistica și banii americanilor, am fi mult peste ei. Soldații români sînt mai puternci din punct de vedere psihic. Eu m-am antrenat cu americanii, dar nu am fost impresionat. Sînt buni, sînt profesioniști, dar rigurozitatea pe care o impun e dată de banii investiți în logistică și armament, bani pe care România nu îi are”.

„Avem aceleași stații radio ca americanii, aceleași vehicule blindate… dacă nu aveam detectoare de metale, ne-au dat ei.”

NATO este un drum lung, dar sigur pentru modernizarea Armatei române. Cu soldați puternici și dotări slabe, România ar fi mult prea fragilă în fața unui atac și inutilă în operațiunile comune. Căpitanul spune că încet-încet, singura diferență dintre un soldat american și unul român va fi naționalitatea: „Avem aceleași stații radio ca americanii, aceleași vehicule blindate… dacă nu aveam detectoare de metale, ne-au dat ei. O diferență ar fi că ei au M4 (n.r.: carabină de ultimă generație) iar noi avem pistoale mitralieră 5.45. Arma lor e mai ușoară și ochești un pic mai bine cu ea, dar trebuie curățată mai des, a noastră trage și dacă o arunci în nămol.” Adaugă rîzînd că ținutele militarilor americani sînt, într-adevăr, mai moderne și mai frumos croite decît ale românilor, însă urmează să se modernizeze și uniforma românească.

Medalii și diplome, averea cea de pe urmă

Uniforma sa poartă medalii de onoare care îndulcesc perioadele pe care și le-a petrecut departe de familie. Pentru serviciile sale i-au mulțumit atît românii cît și americanii. În 2010 a fost decorat de Ministrul Apărării Naționale, Gabriel Oprea, cu medalia „Onoarea Armatei României”. Anul acesta, cînd s-a întors cu „Lupii Negri” a fost decorat din nou, de către Statul Major General, cu Emblema de Merit în Sprijinul Păcii. Pe decorația primită direct de la paternerii americani, „The US Army Commendation”, „Captain Emanuel Ciobanu” este recunoscut pentru un „serviciu merituos și contribuția la succesul incontestabil al misiunii”.

2013. Pe decorația primită direct de la paternerii americani, „The US Army Commendation”, „Captain Emanuel Ciobanu” este recunoscut pentru un „serviciu merituos și contribuția la succesul incontestabil al misiunii”.

Toate decorațiile primite le ține într-un sertar. Nu le expune ca pe niște trofee, pentru că satisfacția lui este întoarcerea dintr-o misiune încheiată cu bine, cînd reușește să pună capul pe perna lui, și nu pe cea din corturile reci, militărești.