Dacă treci întîmplător prin Cerchejeni, din județul Botoșani, ți se va părea un sat care nu are nimic deosebit față de altele. Doar faptul că este așezat pe un deal și se bucură de o poziție superioară față de „vecinii” săi, Sulița și Blândești, nu este suficient pentru a-ți atrage atenția. Dar pentru asta e de ajuns să cobori din mașină și să stai de vorbă cu primul sătean pe care-l întîlnești. Așa afli că satul ascunde o poveste tristă, de peste 30 de ani – că în Cerchejeni nu există nicio sursă de apă potabilă. Ca simplu trecător pe aici, ți se va părea un fapt deosebit, în timp ce săteanul îți va da toate detaliile aproape cu indiferență. Fiindcă, la fel ca toți consătenii lui, este conștient că situația va rămîne aceeași, indiferent de numărul curioșilor care se abat prin satul său.

Satul butoaielor

Duminică dimineață. Plec spre locul despre care nu am nici cea mai mică idee dacă îmi va dezvălui o poveste marcantă sau va fi doar o dezamăgire. Ceața este destul de densă, cerul este acaparat de nori gata-gata să explodeze. Pe tot drumul pe care îl parcurg cu mașina pînă în Cerchejeni, de aproximativ două ore și jumătate, mă gîndesc la modul în care trăiesc oamenii zi de zi acolo. Cum este posibil ca în anul 2021 să nu existe nicio sursă de apă potabilă într-un sat din România?

Comuna Blândești. Bine ați venit! O hartă a zonei îmi confirmă că sînt aproape de destinația finală. În sfîrșit!

Ajung în Cerchejeni, sat care se întinde pe 22 de kilometri pătrați și care adăpostește aproximativ 300 de suflete. Pămîntul de aici – dealuri și pășuni nesfîrșite. Majoritatea caselor sînt vechi, despărțite din loc în loc de cîte o uliță îngustă.

De la primele gospodării, situate de o parte și de alta a drumului județean, observ butoaiele ce așteaptă cuminți, sub streașină, nerăbdătoare să se umple cu apa curate, de ploaie. Strada principală este pustie. Curțile, la fel. Observ un bărbat care mă urmărește, curios, de după gard. Mă apropii de el. Mă aștept să fie reticent, dar nu este. Clopotaru Alin, 43 de ani. Este îmbrăcat în „costum de țară” și poartă cizme de cauciuc. „A plouat toată noaptea pe la noi”, îți spune. Are ochii căprui, pătrunzători, înconjurați de riduri adînci și părul de un negru intens, puțin ciufulit de vîntul care își face simțită prezența din ce în ce mai tare. Îmi arată butoaiele pe care le-a pregătit în căruță. Are doi copii mici. Trebuie să meargă în fiecare zi aproximativ patru kilometri, pînă în satul vecin, Blândești. Nu are încotro. „Nu am avut apă potabilă niciodată. Adunăm din șanțuri pentru animale, iar pentru consum sîntem nevoiți să aducem din alt sat. La noi, aici pe deal, nu este nicio sursă”, povestește omul. Totuși, el este unul dintre cei norocoși, care au cu ce să se aprovizioneze. Bătrînii, care reprezintă aproximativ 80% din populația satului, se lasă la mila vecinilor sau plătesc pe cineva care le poate aduce cantitatea necesară de apă. Niciun bunic nu este uitat.

Nu există curte în care să nu se găsească măcar un butoi, mai mare sau mai mic, sau chiar o balie, care trebuie să se umple pentru spălatul rufelor. Sînt elementele care completează peisajul din Cerchejeni. Nu ai cum să nu le observi. Sînt prezente pretutindeni – în fața caselor sau a porților, în căruțe și tractoare. Fiecare se descurcă așa cum poate. Unii mai au cîteva rezerve de la ultima ploaie, în timp ce alții o așteaptă pe următoarea.

Fîntîna, doar un element de decor

Oamenii încă păstrează în curți fîntînile vechi, care cîndva le furniza o apă dulce, cum nu au mai băut de mulți ani. Majoritatea au secat treptat în ultimii 40-50 de ani, iar unele încă mai au puțină apă, ori sărată, ori amară. Nu pot face nimic cu ea. Fîntînile poartă însemnele trecerii timpului, întrucît nu au fost reamenajate de zeci de ani. Unele încă se prezintă într-o stare destul de bună, în timp ce altele sînt doar niște dărmături. Multe gospodării sînt însă lipsite de ele. Sînt inutile. Mulți săteni  le-au înlocuit cu rezervoare mari de apă, pe care le umplu periodic. În felul acesta nu sînt nevoiți să meargă zilnic în satul vecin, iar lupta cu setea devine mai ușoară.

Oamenii tot încearcă să dea de apă. Unii și-au făcut de curînd fîntîni, dar degeaba. Ori nu au găsit apă deloc, ori nu era potabilă. Nu au ce face cu ea. Majoritatea nu o folosesc nici măcar la spălatul rufelor. Niște tineri mai ambițioși au săpat recent în jur de 70-80 de metri, pînă au dat de apă. Dar și aceea era sărată.

În tot peisajul acaparat de butoaie se remarcă o grădină ornată cu diverse figurine multicolore, care înconjoară o căsuță modestă, vopsită în galben și roșu. Piesa centrală a decorului este o fîntînă de un roșu intens. Este păzită zi și noapte de cîțiva pitici zîmbitori și ține, îngîmfată, steagul României. Proprietarii sînt mîndri și nu regretă că s-au mutat în anul 2005 în Cerchejeni, deoarece aici și-au găsit liniștea. Sînt înconjurați de culoare, iar fîntîna nu mai reprezintă pentru ei o dezamăgire, ci o bijuterie pe care au șlefuit-o cu atenție. „Atunci cînd ești optimist și ai în suflet bucuria de a trăi poți realiza orice și te poți bucura și de cele mai mici lucruri. Fîntîna este secată de mult timp, dar nu am vrut să renunțăm la ea”.

Speranța moare ultima

Observ din depărtare cum mai în vale strada începe să semene cu un mușuroi de furnici – credincioșii care au participat la slujba de duminică se întorc la casele lor. Mă apropii de ei. Majoritatea sînt femei în vîrstă, îmbrăcate în negru, însă printre ele se strecoară și cîte un bărbat și cîțiva copii. Se deplasează cu pași mici, încercînd să facă față vîntului destul de puternic. Părăsesc în grupuri curtea generoasă a bisericii, nu înainte de a-și face o cruce mare, cu capul plecat.

„Doar pe Dumnezeu îl mai avem. Ne rugăm să ne dea putere în fiecare zi să ne putem descurca în condițiile astea. Nu avem ce face; doar să ne păstrăm credința”, îmi mărturisește Elena Dobîrcianu, o femeie de 60 de ani. Locuiește de 29 de ani în Cerchejeni și niciodată nu a avut o sursă de apă potabilă. Soțul său a decedat nu demult, iar acum o ajută cîțiva vecini care îi aduc cantitatea necesară de apă. S-a obișnuit cu traiul acesta și se roagă în fiecare zi. Pentru ea și pentru alți credincioși El este ultima speranță. „Nu o să murim de sete. Trăim așa de atîta timp. Avem, totuși, credința că lucrurile se vor schimba, măcar pentru generațiile viitoare”, consider femeia. Pentru majoritatea sătenilor lipsa apei nu mai reprezintă de mult un fapt extraordinar. Face parte din modul lor de trai. Și-ar dori o îmbunătățire, dar se descurcă și așa.

Focul – cea mai mare frică

Sătenii din Cerchejeni se tem cel mai tare de izbucnirea incendiilor. Cel mai apropiat iaz din care ar putea lua apă pompierii în cazul unei astfel de împrejurări se află la 13 kilometri depărtare. Casele sînt destul de apropiate, iar multe dintre acestea sînt făcute din lemn. Distanța mică dintre case și ulițe nu poate împiedica extinderea unui incendiu. Iar cîteva găleți cu apă de ploaie nu pot potoli focul care mistuiește tot în calea lui. „Dacă, Doamne ferește, are loc un incendiu, nu avem nicio șansă. Murim carbonizați”, mărturisește un sătean.

În luna februarie a acestui an o casă a ars în totalitate. În trecut, focul a distrus acoperișul Școlii Generale din Cerchejeni și alte locuințe au fost devastate de incendii în urma cărora cîțiva locuitori au fost răniți.

Încă din secolul al XIX-lea există această problemă pe teritoriul Cerchejeniului de astăzi. Tîrgul moldovenesc a ars de mai multe ori, din cauza faptului că avea aspectul unui ghetou – casele erau îngrămădite una lîngă alta. Pentru stingerea incendiilor s-au format echipe speciale de pompieri dotate cu patru pompe trase de cai. Însă, din cauza lipsei de apă de pe suprafața tîrgului, nu puteau acționa cu eficiență. La izbucnirea unui incendiu erau chemate și echipaje din cadrul pompieriei orașului Botoșani, care foloseau apa iazului Dracșani. De-a lungul timpului, în zona tîrgului au avut loc șapte incendii.

Apa, un lux

Întreaga comună Blândești este afectată de lipsa apei. Deși se află la doar 13 kilometri de iazul Dracșani, cel mai mare iaz de luncă din zona Moldovei, și la aproximativ 30 de kilometri de rîul Prut, în Cerchejeni situația este cea mai dificilă. De peste 30 de ani locuitorii din acest sat încearcă să găsească alternative pentru a putea supraviețui. Iarna topesc zăpada, iar în restul anului adună prețioasa apă de ploaie. Fiecare strop contează. Vara este cel mai greu – căldură și ploi insuficiente. Însă, se descurcă de atîția ani.

Reprezentanții primăriei de la Blândești aduc o dată pe săptămînă, marțea, butoaie cu apă, pe care le împart tuturor sătenilor. Vorbim, însă, despre o cantitate infimă. Oamenii, în special bătrînii, apreciază, totuși, și acest mic ajutor. Tot este mai bine decît deloc. De la o săptămînă la alta așteaptă cu nerăbdare să le bată cineva în poartă și să le furnizeze gălețile pline cu apă, pe care o consumă în mod chibzuit pînă la ultima picătură. Nu își permit să o irosească.

Vîrstnicii satului își amintesc că „parcă nu era așa rău pe vremea comunismului”. Cisterne gigantice – așa le vedeau ei – erau aduse în Cerchejeni. Era destulă apă pentru toată lumea. Ceaușescu „nu i-a lăsat să moară de sete”. Existau și robinete, „două aici în deal și unul mai la vale”. După 1989 cisternele nu și-au mai făcut apariția în sat, robinetele au încetat să mai furnizeze apă, iar situația a început să se înrăutățească.

Cei 173 de elevi ai localității Cerchejeni sînt și ei afectați de lipsa apei. Deși au fost amenajate toalete noi în incinta școlii, ei nu le pot folosi. Primăria aprovizionează cu apă școlile din toată comuna. Autoritățile locale au depus un proiect la Compania Națională de Investiții pentru alimentarea cu apă a comunei. Totul a rămas, însă, la stadiul de proiect, deoarece nu au sursă de finanțare.

Îmi iau rămas bun de la Cerchejeni și de la locuitorii săi, pe care i-am descoperit ca fiind oameni veseli, cumsecade și care se mulțumesc cu puținul lor. Au învățat odată cu trecerea anilor cum să își drămuiască resursele pentru a nu-și face griji pentru ziua de mîine. Nu se plîng de situația lor, ci se bucură de ceea ce au. Iau și eu, cu mine, un strop de speranță și de optimism. Cele bune să se adune, cele rele să se spele (dacă va fi cu ce)!