Comunismul s-a prabusit, dar nu a cazut singur. Libertatea iubita de atit de multi – si inteleasa de atit de putini – a lovit in simboluri consacrate. Si, previzibil pentru unii, suprinzator pentru altii, cultura a fost cea care a cazut printre primele, nu complet si nici brusc. Si nici din toate ramurile: teatrele au fost parasite de publicul pe care, azi, par sa si-l recapete; opera si-a pierdut constant si sigur parte din melomanii ocazionali, dar si-a conservat publicul dur. Cinematografia, insa, a fost lovita in plin, ajungind ca, la 20 de ani dupa caderea comunismului, sa fie o doar o amintire a spectacolului care aduna public de toate virstele, in sali neincapatoare pentru numarul doritorilor.

Iasul a respectat mereu filmul. Pentru ca, pina sa cada regimul, oamenii nu s-au ascuns dupa ziduri, ci in salile de cinema. Toata România stia chestia asta. Mii de cinefili se imbulzeau seara de seara pentru a umple cele mai mari cinematografe din toata Moldova. Iar cei cinci “colosi” ai Iasului, Dacia, Copou, Republica, Victoria si Tineretului, si-au deschis portile de fiecare data, pentru toti. Astazi insa, au mai ramas doar ramasite ale vremurilor care au trecut. Pe rind, s-au inchis cinematografele Tineretului, Copou si Dacia, iar Victoria si Republica au devenit doar umbre ale cladirilor vii care erau odata.

Filme, public si dezinfectant

„Intotdeauna am avut sala plina, foarte rar se intimpla sa ne ramina locuri in picioare. Era atit de aglomerat, incit nici la baie nu puteam sa mergem, sau sa bem o cafea.” Zimbetul care se asternuse pe fata doamnei Ana dispare incet cind imi spune ca lucreaza pentru cinematograful Victoria inca din 1985. „Spectatorii au inceput sa fie din ce in ce mai putini. Prin ’92-’93 inca mai veneau, dar dupa ’95 n-au mai venit. Toatele filmele sint vazute pe Internet. Chiar vad tineri care vin, se uita pe afis si pleaca, spunind ca au vazut filmul de o luna. Ca sa nu mai zic de mall-uri, care nu stiu prin ce conjunctura ajung sa difuzeze cele mai noi filme, in loc sa fie in cinematografe, cum ar fi normal.” Se ridica incet de pe scaun si dispare dupa o usa tapetata cu afise de film, ducindu-se dupa un pahar cu apa. Face acelasi drum de mai bine de doua decenii. A fost acolo si cind nu mai incapeau oamenii in sala, cind veneau regizori si actori de la Bucuresti, dar si cind s-au rulat filme pentru cinci sau sase oameni.

Trece cu privirea prin paharul cu apa din fata ei: „Acusi, nici macar apa nu o sa mai avem. Inainte de ’89 se mai ocupa statul de cinematograf. Aveam sume lunar pentru investitii, acum ni se spune doar ca nu sunt bani. Avem buget alocat doar pentru strictul necesar: hirtie igienica, maturi, sapun, ceva dezinfectanti. Iar din banii de bilete mai platim utilitatile.” Nu ii plac filmele de astazi, desi a vazut „toate filmele care au trecut pe aici”. Desigur, “nu in timpul serviciului, ci in pauze sau noaptea, cind era inchis cinematograful. Ne stringeam toti colegii si ne uitam.” Opresiunile comunismului le-a prins cind era tinara: „In principiu, te mai duceai pe la teatre, dar singura scapare tot asta era: filmul si cafeaua”, iar caderea regimului o vede ca pe „o mare reusita, nu insa si pentru cinematografe.”

„Acusi, nici macar apa nu o sa mai avem. Inainte de ’89 se mai ocupa statul de cinematograf. Aveam sume lunar pentru investitii, acum ni se spune doar ca nu sunt bani. Avem buget alocat doar pentru strictul necesar: hirtie igienica, maturi, sapun, ceva dezinfectanti. Iar din banii de bilete mai platim utilitatile.”

Publicul de astazi nu ii mai stirneste acelasi entuziasm ca inainte de Revolutie, dar nu stie pe cine sa dea vina: „A cam murit filmul in cinematograf la noi, nu mai este placere. Astazi, nu este nici timp, nu sunt nici bani, cei care au bani nu au timp, iar cei care au timp nu au bani. Desi banii nu sunt cea mai mare problema. Avem reduceri la spectacole, iar miercuri avem o oferta cu Orange. Lumea pur si simplu nu e interesata.” Un scirtiit de usa ne intoarce pe amindoi cu privirea catre intrare. Un grup de domni in virsta se uita la afisul cu filmul de saptamina aceasta, o vad pe doamna Ana si ii zimbesc usor. „Din fericire mai avem oameni, putini ce-i drept, care vin la film. Nostalgici, care spun ca au vazut filmul deja la televizor, dar vin sa il vada la cinematograf pentru ca le place.” Zimbetul de pe fata ei se stinge in nostalgie, ca apoi sa devina resemnare, dar isi mai aduce aminte de ceva: „Tu ai vazut «Liceenii»? Tare mult mi-a placut filmul ala! Am fost mutata la «Dacia», pentru citiva ani, unde l-am vazut. Era pe vreme filmele indiene, cind nu puteai da drumul la nimeni in cinematograf fara politie la intrare.”

“Republica” filmului

Raspunsurile doamnei Ana devin molcome si pierdute. Ii urez ramas bun si o las sa inchida geamul in spatele caruia si-a petrecut aproape jumatate de viata. Sarbatorile tot acolo le va petrece, „pentru ca noi nu avem liber”.

„Republica” este la o aruncatura de bat de „Victoria”, pe strada Lapusneanu. Creaza, impreuna cu celalalte cladiri, o alee in trecut, o paralela cu Iasul burghez, surprins in citeva sute de metri. Doar ca, spre deosebire de celalalte cladiri, nu a suferit nici o lucrare exterioara de renovare sau consolidare dupa anii ’90.

Trecind de usile duble de lemn de la intrare, te intimpina, in orice moment al zilei, un grup de 5-6 persoane, toti angajati ai cinematografului. Avram Ilie e printre primii, „tocmai am implinit 45 de ani si 28 dintre ei i-am lucrat in cinematografie”. S-a angajat de tinar in cinematograf, pentru ca i-a placut „enorm de mult” sa lucreze cu oamenii. „Era destul de frumos atunci, chiar daca era pe timpul comunismului. Filmele erau bune, frumoase, era o placere sa vii la serviciu. Cozile erau interminabile, salile arhipline, veneau actori de la Bucuresti, se simtea gustul celei de-a saptea arte: filmul.” A rostit cuvintele atit de aprins incit a ramas fara suflu. Isi inalta pieptul intr-o inspiratie adinca si continua: „Era o bucurie. Biletele se vindeau cu doua saptamini inainte ca filmul sa ajunga in program. Va dati seama ca daca erau doar doua ore pe zi de televiziune, si alea pentru Ceausescu, lumea venea la cinematograf. Tineri, batrini, soti si sotii, treceau prin fata mea pina la 9000 de oameni pe zi. Se dadeau bilete fara locuri la filmele cautate, erau cam 300 de oameni la fiecare spectacol care stateau pe scari.”

„Va dati seama ca daca erau doar doua ore pe zi de televiziune, si alea pentru Ceausescu, lumea venea la cinematograf. Tineri, batrini, soti si sotii, treceau prin fata mea pina la 9000 de oameni pe zi. Se dadeau bilete fara locuri la filmele cautate, erau cam 300 de oameni la fiecare spectacol care stateau pe scari.”

Ezita, se ridica de la masa si se uita pe geam. Fara a se intoarce spre mine, continua. „Acum e stins, totul parca e inchis, parca s-a oprit in loc cultura. Ori n-are lumea bani, ori televizorul ii opreste pe oameni sa vina, dar fata de alte tari unde lumea sta la coada sa vada un film, noi suntem mult in urma. Am fost la Paris, la Tel Aviv, si nu reuseam sa cumpar bilet pentru film, se cumparasera toate dinainte. Si oricum, filmele de azi se bazeaza toate pe imaginatie si SF.” Isi echilibreaza vocea si se aseaza inapoi la masa: „Nu se mai fac filmele ca pe vremuri. Filme de arta, ca ale lui Tarkovski, cind venea toata elita Iasului sa le vada, sau ale lui Andrzej Wajda, e polonez asta. a fost un film superb de-al lui.”

Nu mai ramasese mult pina la inceperea primul film, astfel incit am fost nevoiti sa coborim de la biroul lui de la etaj, spre holul de la intrare. Pe scari, se opreste si arata spre un punct din interiorul salii de cinema: „Ultima data s-a schimbat parchetul inainte de Revolutie. Aparatura tot atunci. Acum nu sunt bani, fonduri pentru noi investitii. Nu stiu daca vom mai dura mult timp. S-au inchis foarte multe cinematografe in tara si astea doua care mai sunt in Iasi nu stiu cit vor mai rezista.” Ramine o clipa pe loc si apoi ma conduce pe restul drumului spre iesire. Inainte sa ies, doamna care vindea bilete ma opreste cu un semn discret din mina, si ma intreaba domol: „Dar tu, ultima data cind ai fost la un film la cinematograf?” Dau sa ii raspund, dar ma opresc, dindu-mi seama ca acelasi raspuns il au probabil toti tinerii din Iasi: am fost la Mall, saptamina trecuta.