Cind in Romania secera si ciocanul tronau la loc de cinste pe flamura, cind era o mindrie sa porti cravata de pioner si cind risul era interzis, Ioan Lipan, un taran moldovean din comuna Margineni – Bacau, descopera masina de produs umor. A ris si a plins deopotriva: de plins a plins singur, dar a ales sa rida alaturi de ceilalti.

 

“Asta-i prostul statului…”

La cei aproape 70 de ani, Ioan Lipan a prins regimul ororilor inca de la inceputuri. “Eram mititel cind au venit comunistii. Nu intelegeam eu mare lucru, doar ce auzeam la parinti: l-au luat pe cutare sau ce greu o sa ne fie.” Dupa ce a terminat scoala primara, Ionica a inteles brusc ce inseamna sistemul comunist, odata cu disparitia tatalui sau. “Se revoltasera taranii, au luat securile si s-au pornit spre primarie. Ne luau piinea de la gura! Mare nenorocire cotele pe care ni le luau…”. Se opreste brusc din povestire si ma invita in casa, ca e frig si ii ingheata pina si amintirile, dupa cum ii place sa spuna. “La primarie a venit Securitatea si i-a nimicit. Pe unii i-au omorit, iar pe tata l-a luat si dus a fost. A ramas doar mama singura sa ne creasca”, spune batrinul, oftind si impreunanadu-si miinile.

A strins ani de-a rindul, picatura cu picatura, ura impotriva partidului si conducatorilor, indiferent ca se numeau Gheoghiu Dej ori Nicolae Ceausescu. “Ma visam citeodata cum le spuneam securistilor: ticalosilor, l-ati luat pe tata, ne jupuiti de tot ce avem, dar pina cind?”. Vorbele acestea au ramas nerostite vreodata in fata calailor, dar Ionica avea sa gaseasca alt drum. Duminica de duminica participa ca orice tinar la singura distractie permisa: spectacolele de la caminul cultural. “Nu iti inchipui ce era acolo, venea atita lume de nu mai puteai respira. Si pe majoritatea ii cunosteam, ii vedeam zilnic morocanosi si incruntati injurind in gospodarii printre dinti. Duminica erau altfel, cintau melodii populare impreuna cu solistii, copiii talentati de prin sat.”

Intr-o duminica de octombrie, tinarul a urmat ca de obicei drumul catre camin, fara sa stie ce va urma acolo. “Eram dupa citeva paharele de vin si m-au provocat grozav niste vecini, cind mi-au aratat atirnind pe perete un steag cu simbolurile comuniste. Am scapat citeva vorbe nu tocmai de om cu minte: Ce admirati cirpa aia cu secerasul si ciocaneala? Nu mai puteti de bine?”. In sala s-a lasat linistea, o uimire generala, pentru ca Ionica Lipan strigase impotriva partidului. “Saraca mama, cind i-a spus vecinul Gica, a inlemnit, parca o aud si acum: Asta-i prostul satului! O sa termine ca taica-su”. Teama de a nu-l pierde pe cel mai mare dintre fii a facut-o sa-l palmuiasca, dupa cum povesteste barbatul, rizind zgomotos si lovindu-si palmele pentru a imita gestul mamei.

Asa a fost prima oara cind tinarul luase in batjocura simbolurile sistemului. Satenii il admirau in taina pentru curajul sau. “La vreo citeva luni de la boacana, m-a chemat la el seful caminului. Deja ma asteptam sa gasesc in fata usii citiva militieni care sa ma ridice. Nu a fost asa. Tin minte ca mi-a zis: tinere, te vad saptaminal pe aici, banuiesc ca stii deja cintecele. Ia fredoneaza. I-am cintat cam gituit, ce-i drept, o strofa din “Radu mamii”. Batrinul incepe a cinta, batind ritmul cu degetele in masa. Se opreste gafuind la un moment dat, ridica din umeri si spune aproape scuzindu-se:

“Nu mai am 20 de ani!”

A doua intilnire cu seful caminului: “Ioane, hai duminica si ne cinta si tu ceva. Ai ceva talent, lumea te stie si te apreciaza.”. Tinarul a acceptat propunerea venindu-I in minte ideea razbunarii, asa cum se putea infaptui la momentul respectiv. “Eu l-am avertizat ca n-o sa pot doar cinta. Bietul de el, se citea pe fata lui teama si a fost categoric: Ioane, nu ne baga in tirita. Fii baiat cuminte!”. A fost baiat cuminte citeva duminici, pina cind s-a hotarit sa „nimieasca” Partidul prin singura arma pe care o avea: vorbele. „Trebuia sa fii putin dus cu sorcova, dar intr-o duminica le-am spus celor prezenti ca am program special. Urma sa cint un cintec nemaiauzit si care trebuia sa ramina in continuare asa dincolo de usa caminului. Si-am improvizat dupa o melodie populara cunoscuta: Cine bate noaptea la fereastra mea?/ O fi securistul, nu te speria”. Timpul a sters din memoria batrinului multe dintre rimele de atunci, insa cind isi aminteste finalul, mi-l canta voios: “Vin Ionica, draga, la tine-n pridvor / Vino ca te-astept-n mana cu-n topor “.

Duminica de duminica reusea sa aduca in fata satenilor cintece si glume la adresa conducatorului. Batrinii in sopteau la ureche glumele, pe care tinarul de atunci le rostea cu intonatie, pe scena improvizata. “Eram smecher. Nu rosteam numele nimanui, personajele mele erau intotdeauna Mitica si Aurica, purtau numele fratelui si cumnatei mele.” Isi aminteste la vremea aceea un banc ce a stranit hohote de ris: “Mitisor merge sa vada cum isi muncesc taranii pamintul primavara si, cind ajunge acolo, ce vede? Doi amariti dormeau la umbra unui nuc, avind tractorul alaturea. Mitisor suparat merge la ei, ii trezeste mai mult in suturi si-I intreaba: Cum va cheama? Petre si Vasile! Nervos, Mitica tipa: de ce nu semanati? Pai sa ne fie cu iertare, da’ nu sintem frati.”

Frica deja pusese stapinire pe seful caminului cultural: “Imi zicea, cu ochii iesiti din orbite aproape, ca are vise negre, ca aude batai in usa. Daca vreau sa ma dau in gura lupului sa ma dau de unul singur, ca el vrea sa moara de moarte buna si nu omorit ca un ciine. Tocmai de asta m-a concediat”.

“Nu-s riuri sau sosele, is cozile, tovarase!”

Caminul si-a reluat activitatea obisnuita cu cintece de voie buna, dar fara glumele lui Lipan. Intre timp, Ionica face armata la Balta Brailei si se intoarce in sat cu aceeasi ura impotriva sistemului, martor fiind la citeva scene de o cruzime rara. “Dupa ce m-am intors din armata m-am si insurat cu o fata de prin sat, dar nu mai eram om. Vazusem atitia oameni nevinovati batuti, de nu mai aveam somn noaptea.”. Tinarul si-a vazut de familia si gospodaria sa, avea un trai linistit, dar s-a reintors pe scena caminului cind satenii i-au cerut-o: “Lucrurile se schimbasera mult, prinsesera curaj satenii. Aduceau si bautura, invatasera sa se distreze, poate intr-o mica masura si datorita mie” povesteste Ioan. Nu-i mai venea asa usor sa glumeasca pe seama partidului, se temea pentru familia lui.

“Oricita sete de razbunare as fi avut, ma gindeam la sotie si copilas. Dar stii ce era? Ma minca limba, nu puteam sa tac.”. Intr-o seara s-au incuiat usile caminului, iar Ionica a inceput sa le spuna bancuri auzite si de prin locurile in care umblase. “Le-am zis unu cu Lae,noul personaj de banc. Zbura Lae cu nevasta lui Leana in elicoper. Peste ceva vreme Leana exclama: uite Lae se vad riurile! Se uite si asta si ii explica: alea nu-s riuri, alea sint sosele, iar pilotul intra in discutie si le zice: nu-s riuri sau sosele, is cozile, tovarase!”. Unii dintre cei prezenti rideau zgomotos, altii zimbeau, majoritatea insa se temeau ca nu cumva sa sfirseasca in temnitele comunistilor pentru citeva secunde de ris.
Pe linga lipsurile de fiecare zi, satenii din Margineni aveau de infruntat furia unui sistem care avea grija sa mentina frica in stare pura in fiecare dintre ei. “Imi amintesc ca intr-o simbata dimineata aud zarva mare prin vecini si, cind ies la poarta, vad multime adunata chiar linga caminul cultural. Am incremenit, iti zic, nu aveam curaj sa ma apropii si sa intreb ce s-a intimplat”,povesteste batrinul. Seful caminului cultural fusese gasit mort chiar la intrare.

“Caminul s-a inchis citeva saptamini si, dupa ce comunistii l-au redeschis, nu mai puteai sa zici nici “negrii iti sunt ochii”. Era omul lor sef. Rasunau cintece patriotice, iar scenetele il preamareau pe tovarasul”. Intilnirile taranilor se destramasera. Nimeni nu mai voia sa riste singuranta lui sau a familiei. Ionica mai poftea la el acasa, din cind in cind, in serile de iarna citiva dintre apropiati si la o cana cu vin fiert le cinta cite ceva sau mai descretea fruntile cu cite o gluma. “Le-am cintat intr-o noapte “Balalau, baiatul mamii” cintec interzis. Ce s-au mai distrat si au dansat! Nevasta mea statea pe la ferestre de teama sa nu ne trezim cu militienii in poarta.” Militienii nu veneau niciodata la Ioan Lipan, treceau de obicei pe la apropiati si daca nu ii luau, aveau grija sa-i sperie cu o bataie zdravana. Cind regimul era pe sfirsite, caminul cultural a fost mistuit aproape total de flacari. Nu s-a stiut niciodata cine a pus focul. “A ars aproape de tot. Scrumul s-a ales. Cred ca a fost blestemul omului pe care l-au omorit nevinovat”.

***

A avut succes, a fost iubit si apreciat de sateni, a avut curaj, dar mai presus de toate dupa cum chiar el recunoaste: “Am avut mare noroc de la Dumnezeu, ca puteam fi mort de multe ori pina acum. Mi-a dat Cel de Sus oameni verzi si cu cap pe linga mine, nu putregaiuri”, isi incheie povestea Ioan Lipan. Ma conduce pina la poarta, imi ureaza drum bun si, dupa ce fac citiva pasi, imi striga: “Sa zimbiti mai des!”

de Raluca Borceanu