Studentul acelor vremuri, fata de cel de azi, nu avea ultimele gadget-uri si laptopuri, nu primea suporturile de curs prin mail si nici nu lua masa in centrul orasului la un local. Nu avea haine de firma, ci se multumea cu cele trimise de parinti de acasa. Impovarat de griji si nemultumit de sistem, studentul din comunism incerca zi de zi sa razbata si sa reuseasca sa se bucure de una dintre cele mai frumoase etape din viata. Pentru noi, studentii de astazi, pare a fi un personaj dintr-o poveste tragicomica, departe de tot ceea ce inseamna viata la facultate acum. Putini dintre noi realizeaza cum era sa ti se faca “educatie cetateneasca” inainte de vot, cum trebuia sa cari diverse greutati in spate pentru a lua o nota buna la armata si cum era obligatoriu sa fii de serviciu la cantina. Este povestea adevarata a parintilor si bunicilor nostri. Este si povestea Laurei Nica, care la 20 de ani de la revolutie, rememoreaza atmosfera acelor timpuri.

 

Inceputul friguros al studentiei

“Cand ma gandesc la studentiapetrecuta la Facultatea de Mecanica de la Institutul Politehnic Bucuresti, ma incearca doua sentimente total opuse: inprimul rand, nostalgia pentru acele vremuri in care m-am distrat, mi-am facut prieteni adevarati, m-am responsabilizat, iar in al doilea rand amaraciunea datorata greutatilor materiale, a conditiilor din camin, a privarii de anumite drepturi”. Asa incepe istoria unei studentii traite in comunism a Laurei Nica. La doua decenii dupa caderea regimului, Laura rememoreaza atat momentele frumoase cat si cele in care lipsurile reuseau sa le umbreasca, provocand dezamagire si revolta fata de “un sistem incorect”. Isi caracterizeaza studentia ca pe o permanenta “evadare din prezent, unica modalitate de a fi cu adevarat multumit ” prin literatura, muzica, petreceri in camin si plimbari meditative pe malul Dambovitei.

“In 1982, cand am devenit studenta in Bucuresti, in caminul P10 din Regie, primul lucru de care m-am izbit a fost frigul din camera. Am adus apoi resou de acasa insa cand ti-era lumea mai draga veneau controalele,. Regulamentul prevedea ca resourile erau interzise si in plus provocau caderea retelei de curent electric, asa ca se faceau numeroase controale. Administratora venea si cotrobaia peste tot: in dulapuri, pe sub pat si fetele carora le gasea resoul erau date afara din camin. Eu am avut mereu noroc si nu am fost prinsa. De asemenea, in fiecare an prindeam camera la parter si astfel aveam cat de cat apa calda, in cele doua ore de program de apa calda, din doua in doua zile. Cei de la etajele superioare erau dezavantajati in aceasta privinta”, rememoreaza Laura.

Intre armata si alegeri

De la debarasatul si spalatul veselei si meselor la cantina, la pachetul cu bunatati primit de acasa si impartit cu toti cei din camera, de la statul la coada la telefonul de la posta pentru a vorbi cu cei dragi de acasa, la cursurile grele de “Matematici speciale”, de la petrecerile de sambata, pana la zilele de armata- viata Laurei in cei 5 ani de facultate se desfasura intre aceste coordonate.

“Era obligatoriu ca fetele sa faca armata pana in anul 3 si primeam si note. Eu am facut la infanterie, eram a doua ca inaltime din rand, deci trebuia sa port un aruncator de grenade in spate. Ne ducea la instructie pe dealurile din Crangasi si ne dadea cate o napolitana cu crema de margarina, cam rea la gust ce-i drept, ca o compensatie”, povesteste Laura. Cand iarna incepea sa isi faca simtita prezenta, fetele primeau tinuta pentru armata compusa din manta si bocanci. “Cu mantaua ne imbracam una pe alta, o colega se urca pe pat si ii tinea celeilalte haina ca sa si-o poata pune, fiindca haina era mai grea decat noi“, imi spune zambind.

Cei care aveau cartela la cantina faceau obligatoriu de serviciu. “Mergeam de la ora sase la subsolul cantinei unde curatam cate un morman de ceapa si cartofi, apoi debarasam mesele si spalam vasele, insa aveam si o bucurie, intrucat la final, dupa ce plecau toti ceilalti, bucataresele ne ofereau cartofi prajiti.”, isi aminteste ea.

“Cand era vorba de mers la vot, sefa de camin ne facea zile la rand asa-numita educatie cetateneasca, spunandu-ne sa nu cumva sa lipsim ca va fi vai de noi, amenintandu-ne cu rapoarte la indrumatorul de an, scaderi de note la examene. In ziua de vot ne trezeau dis de dimineata ca sa fie siguri ca mergem la vot. Ne spuneau exact pe care membru din partid sa il alegem si porneam la drum zgribulite de frig pentru ca sa punem stampila pe un nume de care nu auziseram in viata noastra. Dar frica de consecinte ne-a pus in miscare. Ma gandesc mereu la acele vremuri cenusii, eram tineri si lucrurile astea au lasat urme in sufletele noastre”.

Evadarea din prezent

Insa nu totul era cenusiu in studentia Laurei. Cu putinii bani care ii primea de la parinti, se distra in camin, la vestitele petreceri de sambata, atunci cand se adunau cu totii, fete si baieti, si uitau de toate greutatile. Era o “evadare din prezent”.

“Marea problema a tinerilor din ziua de astazi e ca sunt blazati, nu mai stiu sa se bucure, sa aprecieze toate lucrurile pe care noi nu le aveam la dispozitie, si pun pret pe statutul social, pe bani si pe aparente. Ma uit la fiica mea, eleva in ultimul an de liceu, cum incearca sa le intre voie unor asa-zisi prieteni, sa para ceva ce nu e cu adevarat, doar ca sa faca parte din grupul lor de bani gata. Degeaba incerc sa o conving, are o alta mentalitate.”, imi spune pe un ton resemnat .

Cand se uita in urma la viata de student cu bune si rele, un suras ii apare pe chipul usor brazdat de timp si greutati, afirmand ca “ acum, dupa 20 de ani de la revolutie, nu pot decat sa ma bucur ca fiica mea va avea o studentie lipsita de griji, ca va putea sa profite de toate oportunitatile si isi va putea exprima ideile liber, fara constrangeri”.

de Raluca IANCU