Dacă te plimbi pe bulevardul din inima Iașului, sînt șanse mari să-l întîlnești. La semafor, în parc, la Mitropolie. El este omul cu cărțile, care nu te lasă pînă nu cumperi de la el o carte de care nici n-ai auzit, la un leu, nu cere mai mult. Cînd vrea să mai scape de ele, vinde la promoție, „trei la doi lei”. Un bărbat trecut de mult de jumătate de veac, un pic șleampăt și la mers și la vorbă, dar simpatic de fel, dacă zăbovești cîteva clipe și nu-l repezi.

Are 55 de ani și niciun loc căruia să-i spună „acasă”. Totuși, dacă treci cu vederea sacul de cărți zdrențuros pe care-l cară după el, ai spune că-i un alt bătrîn peste care timpul a trecut cu pași apăsați și hotărîți. „Eu nu am cerșit niciodată. Am încercat să-mi fac banii pe muncă, e rușine să-ntinzi mîna cînd încă mai ai picioare și poți merge, deci poți munci”, spune el cu o urmă de mîndrie ce răzbate printr-un zîmbet destul de apatic. De zece ani de zile bate străzile orașului, cărînd după el cărțile pe care nici nu știe să le citească.

Prinț și cerșetor, la 5 lei

Cîndva, anticarul de pe stradă a fost și el, „ca toți oamenii”, om la casa lui. A avut o nevastă pe care a iubit-o și pe care încă o iubește „ca pe ochii din cap”, dar „a sărit gardul la vecin, și cînd mi-am dat seama că se ducea nopțile la altul, m-a dat afară din casă”. Folosește expresii voalate pentru a masca adulterul pe care spune că-l iartă, „că la urma urmei, ea m-a luat la ea acasă cînd ne-am căsătorit, eu doar aduceam pîine pe masă”. Lucra cu ziua pe unde apuca, într-un sat de pe lîngă Iași, se ocupa de gospodărie, nu-i lipsea nimic, decît un copil. Ar fi vrut dintotdeauna să aibă un fiu pe care să-l facă „om de om, să n-ajungă ca taică-su’”. Dar nevasta lui ori nu a vrut, ori nu putea. Se uită în jos, la mîinile lui, și că într-una are două cărți fără coperți, iar în cealaltă o țigară încă neaprinsă. Toată averea lui. „Poate-i mai bine că n-a fost să fie, nu știu cum l-aș fi crescut. L-aș fi educat bine, nu zic nu, dar educația nu-ți împacă mațele care se bat în stomac de foame”.

„Mi-ar plăcea să muncesc, cum să nu. Să am carte de muncă, să am niște bani să pun deoparte. Da’ cine să mă ia, că la vîrsta asta nici să ai trei facultăți nu se uită nimeni la tine”.

Nu cîștigă mai nimic din cărțile pe care le poartă după el zilnic. Sînt rebuturi de la anticariatele din centru. Unele sînt prea jerpelite ca să le mai ia cineva, altele nu interesează pe nimeni. Are o strategie bine pusă la punct: le dă mai ieftin decît la anticariat, dar nu înțelege că acelea sînt cărțile pe care nu le vrea nimeni. „Odată am avut «Prinț și cerșetor», am dat-o cu 5 lei”, spune el cu un entuziasm fad, urmat de niște înjurături înfundate. „Mi-ar plăcea să muncesc, cum să nu. Să am carte de muncă, să am niște bani să pun deoparte. Da’ cine să mă ia, că la vîrsta asta nici să ai trei facultăți nu se uită nimeni la tine”.

O ciorbă pentru zile negre

Scoate din sacul plin de cărți niște covrigi uscați și îi așază în poală. „Asta e toată masa pe azi, mai strîng niște bani și mîine mă duc la cantină, că doar e Paștele și la mine”.  De ziua lui și la sărbători, își cumpără mîncare gătită. În rest, trăiește cu covrigi și produse de patiserie ieftine, pe care le primește de la angajații de pe Ștefan cel Mare la finalul programului, seara, dacă mai rămîne ceva. Cînd are nevoie de bani, mai ajută oamenii la treburi gospodărești: „Merg cîteodată la o doamnă de la blocul din Piața Unirii. Îmi dă covoarele la bătut, de Sărbători cînd face curățenie. Are încredere în mine, că i le aduc mereu înapoi. Odată i le-a dat unuia să le bată și i le-a vîndut”. El nu se pretează la „șmecherii” din astea, „e bine să ai pe cineva care-ți mai dă o ciorbă caldă, un colț de pîine sau un ban pentru zile și mai negre”.

„Nu se mai prindea nici rîia de mine, d-apăi cartea”.

Vinde cărți, dar nu știe să citească bine. Silabisește și apasă cu degetul pe fiecare silabă, urmărind rîndul, ca să nu se încurce. A făcut numai patru clase, iar cînd i-au murit părinții a trebuit să-și cîștige singur banii. I-ar fi plăcut să învețe, dar pînă să-și dea seama, avea deja la o vîrstă la care „nu se mai prindea nici rîia de mine, d-apăi cartea”.

Orice îi oferi, îți dă o carte la schimb. Nu îi place să primească „pomană fără mort”. Își aprinde, într-un final, țigara, și încearcă să-mi împingă în brațe o carte răvășită, cu niște urme de pantofi imprimate pe copertă, în semn de mulțumire. Refuz, iar el spune zîmbind resemnat „ei… bogdaproste, atunci”.