Doi ochi negrii străjuiţi de gene dese privesc cum o mînă de paste se ameţesc sub aburii fierbinţi din oală. O mînă brăzdată de semne întunecate le poartă de grijă. Aceeaşi pereche de ochi şi aceeaşi mînă, timp de cinci ani au văzut şi au simţit cum restul corpului se moleşea sub aburii înecăcioşi dintr-un orfelinat. Fără o mînă de ajutor alături. Măriuca a plecat de mult din aburii fierbinţi ai căminului „Elena Farago” din Bîrlad, însă moleşeala de atunci încă îi mai furnică pielea.

Cînd era o mînă de om de nici trei ani, mama „adevărată” a adus-o la un spital din Vaslui. Le-a spus medicilor că se întoarce acasă să aducă actele copilei, „şi acte s-a făcut”. Nu i-a lăsat decît un nume de familie într-un registru, dar nicio amintire sau vreun fir rebel din cusătura familiei pe care să-l deşire pînă la capăt, cînd va fi mare. La şapte ani s-au văzut bine pentru prima dată într-o sală de tribunal, însă Măriuca nu a plecat cu mama, ci s-a întors „acasă”. Cu greu a trecut peste braţele încrucişate şi fuga părintelui ei. Azi, dacă ar fi să o revadă, ar sta „într-un colţ îndepărtat de ea” şi de pe buze i s-ar revărsa spre conştiinţa ei doar trei întrebări: „Am fraţi? Cum mă cheamă? Cînd m-am născut exact?”

Sacii goi ai amintirilor neplăcute

Certificatul de naştere, buletinul şi carnetul de student o recomandă drept Stănescu Mărioara. Dacă e sau nu adevărat, nu ştie. De la cei din orfelinat ar fi auzit că a fost botezată acolo cu numele cel mic, iar despre cel de familie ştie că e al mamei ei. Nu are cum să verifice, căci hărţile din mîna sa sînt oarbe, dar nici nu e sigură că ar vrea să le descifreze. Acum are o familie nouă, are fraţi şi surori, are pantofi pentru drumul unei vieţi liniştite. Pînă la opt ani însă, avea doar o familie deşirată de mame severe, fraţi fără nume şi umbla desculţă pe drumurile aspre ale casei de copii. Dintre toţi foştii săi fraţi, ea e printre singurele care a reuşit să se ridice, singura care a luat în braţe studenţia şi printre puţinele care a rămas de mînă cu familia adoptivă. „Majoritatea sînt la puşcărie, fetele-s prostituate, iar alţii au deja copiii lor”, povesteşte Măriuca cu o voce stinsă de urme de regret. Dar nici măcar ea nu-şi imagina că la orfelinatul din Bîrlad putea deveni om. Femeile de acolo îi băteau la orice zgomot care ieşea din cuvîntul lor, nu se îngrijeau de ele să-nvețe, de sănătate şi nici de viitor. „Eu pînă la vîrsta de zece ani nici măcar nu ştiam să citesc. Cînd eram în clasa I, aveam acolo o fată care-mi făcea temele duminica”, spune aceeaşi voce înăbuşită de tristeţe.

„Nu prea ne dădeau mîncare, ciorba parcă era apă chioară. Dar seara, cînd toţi se culcau mergeam cu o fată la bucătărie şi luam pîine unsă cu margarină şi gem şi le ascundeam sub pernă ca să le mîncăm dimineaţa. Dar a doua zi primeam bătaie pentru că murdăream lenjeria, dar nu ne opream. Era deja o obişnuinţă”.

În sacul cu amintiri plăcute de la căminul de copii, mîna i se plimbă liberă fără să poată agăţa ceva. Îşi aminteşte doar de serile de sîmbătă cînd asistentele adunau toţi copiii la un loc şi îi lăsau să se uite la „Surprize-Surprize”. „Mai erau şi zilele de naştere cînd ne strîngea pe toţi şi ne lăsa să ne cîntăm «La mulţi ani!», după care ne dădeau dulciuri. Doamne! Cea mai fericită zi era atunci!” răsare o voce filtrată de zîmbete restrînse. Însă la pomul lăudat cu amintiri neplăcute, a mers în copilărie şi cu o duzină de saci. „Nu prea ne dădeau mîncare, ciorba parcă era apă chioară. Dar seara, cînd toţi se culcau mergeam cu o fată la bucătărie şi luam pîine unsă cu margarină şi gem şi le ascundeam sub pernă ca să le mîncăm dimineaţa. Dar a doua zi primeam bătaie pentru că murdăream lenjeria, dar nu ne opream. Era deja o obişnuinţă”, își frămîntă tînăra degetele în plamă. De acolo a plecat cu acest obicei pînă şi în familia adoptivă, deşi ştia că nu era nevoie să facă asta. „Mai erau momente cînd asistentele se urcau una pe umerii celeilalte, îşi puneau un cerşaf în cap şi ne speriau”. Cu ochii pierduţi într-un colţ de fereastră, Măriuca îşi aminteşte cît de greu i-a fost să nu mai vadă chiar şi într-o creangă, un pîlc de frică.

1375958_441859805935043_1446133484_n

ADN-uri cu iţe identice

Despre studenţie vorbeşte cu drag. Şi-a dorit mult să iasă din Bîrlad, să cunoască şi coaja exterioară a cuibului în care a trăit 21 de ani. Astfel, a venit la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Fizică de la „Cuza”. În prima sa sesiune s-a împiedicat de cîteva restanţe, dar a reuşit să o scoată la capăt. Şi în căminul C8 unde locuieşte acum a dat peste oameni care i-au redat zîmbetul, care au făcut-o să treacă peste multe prejudecăţi despre sine, cu care a fost legată la ochi în timpul copilăriei. „Eu ziceam că dacă sînt brunetă, mă va respinge toată lumea, dar am văzut că a fost doar o concepţie de a mea”, spune tînăra din spatele unei priviri mirate. Aici a întîlnit mulţi oameni buni, şi-a făcut o gaşcă de prieteni şi mai presus de toate, crede că şi-a găsit posibila soră biologică, „dintr-o eroare a administratorului de cămin”. „Purtăm amîndouă numele de Stănescu, iar pe dosare nu era trecut şi prenumele aşa că administratorul l-a aruncat pe al meu zicînd: «ce-mi trebuie mie două dosare de-ale lu’ Stănescu?»”. Astfel Crenguţa, masterandă la Facultatea de Educaţie şi Sport, a primit un loc în cămin deşi s-a retras, iar Măriuca a fost înlăturată. După ce eroarea a fost îndreptată, tînăra a mers la administrator şi a cerut numele şi numărul fetei cu pricina. Mare i-a fost mirarea cînd a aflat povestea Crenguţei, care împrumuta multe din literele poveştii ei. La fel ca Măriucă, tînăra de 27 de ani vine tot din Bîrlad, a fost abandonată tot la vîrsta de trei ani şi a crescut la acelaşi orfelinat. „Nici ea nu-şi cunoaşte părinţii. Îmi pare rău ca acolo nu ne-a zis nimeni că am putea fi surori”, revine cu vocea stinsă şi privirea rătăcită.

„Cînd eram mici, amîndouă aveam obiceiul de a băga degetele în cană ca să ne udăm mîinile. De asemenea, amîndouă avem o atitudine mai băieţoasă şi ne place mult fotbalul”.

Dar pe lîngă ţesăturile asemănătoare ale copilăriei lor, fetele împart şi cîteva împletituri identice ale ADN-ului, „semănăm la ochi, la nas, la gură şi la piele”. De asemenea, şi în comportament au fost revărsate cîteva modele apropiate. „Cînd eram mici, amîndouă aveam obiceiul de a băga degetele în cană ca să ne udăm mîinile. De asemenea, amîndouă avem o atitudine mai băieţoasă şi ne place mult fotbalul”, zîmbeşte ştrengăresc Măriuca.

1391824_455915364529487_2069370693_n

Picături de fericire şi nesiguranţă i se formează în ochii negrii cînd se gîndeşte la rezultatul testului ADN. Fericire, pentru că o soră „adevărată” ar putea fi ancora ei în oceanul pustiu identităţii şi nesiguranţă, pentru că o dezamăgire ar fi furtuna care ar ţine-o în derivă. Dar nu pune răul înainte. Pînă Crenguţa se întoarce din Spania, Măriuca vede în ea rădăcinile de 14 ani tăiate într-un salon de spital.

Mărioara, nume cu noroc

Părinţii biologici i-au dat drumul la mînă cînd începea să facă primii paşi în viaţă şi au împins-o fără o identitate clară într-o casă de copii. Nici nu îşi aducea aminte, dar nici nu a învăţat acolo ce înseamnă aia „mamă” sau „tată”. Nu avea o imagine a lor, ci doar o reprezentare furată de la ceilalţi copii. Dar ea crede că a avut noroc. „Le mulţumesc că m-au dus acolo şi că nu m-au omorît sau nu m-au lăsat să umblu prin gunoaie”, îmi spune tînăra cu cu palmele suspendate în aer. Noroc a avut şi cînd doi oameni au intrat pe porţile orfelinatului bîrlădean cu gîndul de a pleca acasă cu un copil. „Cînd au venit părinţii mei, au zis că vor o fată pe care să o cheme Mărioara. Şi m-am nimerit eu”, și bucuria-i revine-n glas. Hainele potrivite cu gust și maniera educată în cae vorebește te conving că familia în care creşte de la opt ani nu e de ici de colo. După cum îmi spune, ambii părinţi sînt profesori de ştiinţe exacte, iar cei trei fraţi vitregi ai ei lucrează în şcoli, în banci sau în birouri IT.

Azi ştie cum arată o mamă şi un tată, dar nu poate să-şi contureze imaginea unor părinţi „adevăraţi”, biologici. Curiozitatea de a-i cunoaşte o ţine ascunsă în podul dorinţelor, pentru că nu ar şti cum să o apuce. Deseori îşi visează mama care refuză să-i răspundă întrebărilor ce o străpung. Deşi ar vrea să vadă cum arată, de fiecare dată cînd o ştie prinsă în somnul ei, aburii fierbinţi ai neputinţei îi îngroapă chipul în întuneric.