La orice oră mi-ar începe diminețile, repet mereu același gest. Ies din casă, cu căștile pe urechi, parcurg cei 400 de metri de la bloc pînă la Lidl și îmi cumpăr întotdeauna același produs. După atîta vreme, după un an în care mi-am luat zi de zi același lucru, ai zice că n-ar trebui să mi se mai ceară buletinul ca să-mi fie confirmată vîrsta majoratului. Casierii nu s-au obișnuit încă. Ori nu le vine să creadă că cineva poate consuma astfel de cantități industriale de otravă.  Și totuși pe cîntarul de produse nu sînt sticle de tărie sau țigări, ci aceeași umilă doză de Hell (în eng: iad). 

Cînd am băut primul energizant, aveam mai puțin de 14 ani. Era o modă printre colegii mei de școală acest produs ieftin și prost, cu gust indescifrabil,care te făcea să respiri greu și să-ți auzi pulsul bubuind în urechi. Nu bea nimeni cafea; de fapt, nici nu știu dacă știa cineva că au cam același efect. Și chiar dacă ar fi știut, cu toții preferam gustul de suc și nu pe cel amar și înecăcios al cafelei. Pe mine, probabil ca pe mulți, m-au corupt alții să încerc. Mă știam cardiacă și n-aș fi avut curaj de una singură, dar n-a fost nevoie decît de o mostră ca să alunec pe un drum de pe care nu mi-am mai revenit niciodată. 

În liceu, cinstitul Hell ajunsese să fie un ritual. Gustul lui era gustul drumului spre casă, gustul orașului, al magazinului din centru la care aveau mereu cele mai noi arome. Dimensiunile inconfundabile ale cutiei de suc, culorile, logo-ul, toate îmi aduceau aminte de prietenii mei, la rîndul lor consumatori înfocați de energizante. Dacă aș mai parcurge și astăzi trotuarele largi și umede ale micului meu oraș, cu doza în mînă, mi s-ar părea că timpul n-a trecut deloc, că am rămas același copil care eram la 16 ani. Ce bine că nu mai stau în Vaslui!

Cînd a venit pandemia de COVID-19 și pierdusem luxul de a ieși oricînd doream din casă, de a merge la școală, de a socializa, nu îmi mai rămăsese decît crescînda dependență de energizante. Mă puteam trezi la orice oră, așa că insomniile nu mai aveau nicio importanță – toată lumea le avea – iar drumul pînă la alimentara de la colț nu mă punea în pericolul vreunei amenzi, așa că, oricînd reușeam să adun cei 2,5 lei cît costa produsul, evadam ca să-l consum. Era pauza mea de 10 minute de la lumea ciudată în care trăiam, conexiunea cu normalitatea pe care o pierdusem. Dar acest privilegiu a dispărut și el, eventual, cînd mama a găsit o doză goală de Hell, ascunsă în dulapul cu cărți. Se temea pentru sănătatea mea, așa că m-am supus dorinței ei de a mă abține. Așa am trecut prin primul meu sevraj. Aveam 16 ani. 

Partea bună a dependenței de energizante este că sevrajul nu e chiar atît de rău ca la alcool sau droguri. Dacă atunci cînd consumam una-două băuturi pe zi, dormeam trei-patru ore pe noapte, acum aș fi dormit oricît; de fapt, somnul era singurul lucru care mă mai mulțumea într-o zi. Încă nu se terminase carantina, așa că puteam să o fac. Aveam ore online și oricum nu-i păsa nimănui de camera închisă în spatele căreia mă ascundeam. Partea rea, însă, a fost că atunci au început migrenele. Tulburătoare, paralizante, migrenele nu-mi dădeau voie să stau trează nici măcar atunci cînd mă săturam de somn, ci mă împingeau să trag draperiile și să-mi continui drumurile regulate în lumea viselor. 

Dar a trecut și asta. Mai apoi, aproape un an a durat perioada mea de abstinență, pînă am început pregătirile pentru admiterea la medicină. Ca să rezist meditațiilor de la 8 dimineața, trebuia obligatoriu să beau un Hell. Dacă acesta lipsea, știam sigur că voi adormi în timpul predării anatomiei, că voi greși toate grilele și că nu voi înțelege absolut nimic la chimie. Așa că nu m-am luptat cu nevoia de a mă întoarce la vechile obiceiuri. În dimineața admiterii, fiind cu părinții, nu am putut să beau niciun energizant. Am picat examenul. 

Dacă vă întrebați cîtă cantitate de Hell pot ingera într-o zi, răspunsul e simplu. Pot bea oricît de mult. Pot bea trei, patru sau chiar cinci doze a cîte 330 mL. După atîția ani și după sute de litri băuți, energizantele nu mai au decît un slab efect placebo. Am pățit, totuși, de multe ori, să adorm cu capul pe tastatură, cu o doză desfăcută lîngă mine. Și știți care e partea cea mai rea? N-am găsit niciun înlocuitor. Dacă beau cafea, mă simt ca și cînd aș bea o ciocolată caldă la gura sobei. Ceaiul verde sau cel negru nu au niciun efect. Mă păcălesc în schimb că Hell-ul încă funcționează, pentru că așa mă feresc de migrene și mă ambiționez să-mi termin treburile de peste zi.

Nu recomand, însă, astfel de stimulente. La urma urmelor, deși au fost reglementate și interzise minorilor abia în ultimii doi ani, energizantele sînt cel puțin la fel de dăunătoare ca țigările sau alcoolul. Au cantități periculoase de zahăr și de cofeină, asta pe lîngă lista lungă de E-uri din compoziția lor care pot avea efecte devastatoare asupra stomacului. Iar dependența este la fel de rea ca orice altă dependență. O să fiu contraexemplul vostru financiar: o singură doză de Hell – cumpărată de la Lidl, căci acolo încă o găsești ieftin – mă costă aproape 4 lei. Într-o zi obișnuită, beau cel puțin două doze. Adică opt lei. Înmulțit cu cele 365 de zile ale anului (presupunînd că nu beau mai mult de două pe zi și că nu-mi cumpăr niciodată de undeva unde e mai scump), ajung la o sumă aproape rotundă de trei mii de lei. Enorm. De banii aceștia aș putea pleca într-o vacanță all-inclusive la mare: cinci zile într-un hotel de patru stele. Dar eu aleg să-mi continui rutina toxică, sperînd că, într-o zi, viața mea o să aibă și un alt gust în afară de cel de Hell. 

***

Fotografia de copertă a fost generată cu AI