Întrebat de o jurnalistă de televiziune de ce a ales să participe la funeraliile Papei Francisc din 26 aprilie a.c., președintele american Donald Trump a răspuns cu degajare că e forma lui de a arăta respect față de electoratul catolic, care a reprezentat nu mai puțin de 56% dintre votanții săi. Liderul Statelor Unite ale Americii (SUA) a completat apoi că nu înțelege cum de nu au fost mai mulți. Toate acestea se întîmplau în timp ce, pe internet, pe rețele precum Facebook sau X, teoriile conspirației circulau nestingherite, speculîndu-se că suveranul pontif ar fi decedat din cauza întîlnirii cu vicepreședintele SUA J.D. Vance. 

Dacă cei din statele vestice folosesc catolicismul în discursul politic, cred că nu e cîtuși de puțin greșit să spunem că ortodoxia a devenit tema preferată a clasei noastre politice. Ne uităm în istoria evenimentelor foarte recente, cu precădere la alegerile prezidențiale și vedem religia amintită iar și iar, în tot felul de forme. Candidată atît în 2024, cît și în 2025, Elena Lasconi, etalînd aproape ostentativ la gît aceeași cruciuliță de argint, îl pune la zid pe candidatul Nicușor Dan în dezbaterea prezidențială de la Antena 3, cerîndu-i să jure pe Biblie că nu minte în legătură cu ceea ce declară. Calm, dar vizibil deranjat, acesta îi spune că este creștin ortodox practicant, așa că nu va profana. Nu a fost prima dată cînd cartea sfîntă a creștinilor a apărut într-un astfel de context. Cu doar o seară înainte, în dezbaterea de la TVR, un gros-plan de cîteva secunde l-a încadrat perfect pe Victor Ponta în timp ce citea demagogic din Biblie. Cred că nu mai e nevoie să amintesc de momentul poetic al Laviniei Șandru – tot din dezbaterea de la Antena 3 – în care sala plină de susținători a intrat parcă în filmul unei serbări de școală primară, recitînd febril și înfocat din Nichita Stănescu, la îndemnurile candidatei: „Apără, Doamne, poporul român și nu te spăla de el!”

Ca și cînd ne-am fi întors în timp, s-a ajuns ca religia să fie o armă politică. Iar asta, pe lîngă faptul că pîngărește acel aspect al vieții care ar trebui să-i aducă omului pace și serenitate, e cît se poate de periculos, mai ales pentru o țară ca România, în care masele sînt atomizate din punctul de vedere al tipurilor de audiență. Cu cel mai mic indice de încredere în presă din ultimii opt ani – doar 27%, potrivit celui mai recent Digital News Report – și cu o aplecare tot mai pronunțată spre confirmation biases, nu putem fi surprinși că românii votează candidați precum George Simion sau Călin Georgescu și nici că preferă partidele populiste sau suveraniste. În discursul lor, Biserica joacă un rol foarte important și e și normal – doar ea a fost cea care acum cîteva sute de ani spunea „crede și nu cerceta”. Faptul că religia a fost readusă ca laitmotiv îndepărtează și mai mult oamenii de nevoia de a verifica ceea ce consumă și asta tocmai acum, cînd dezinformarea este la cote maxime. 

Pe de altă parte, trebuie să apreciem că strategia în sine nu e una ineficientă. Noile reguli după care joacă oamenii politici se bazează, din punctul de vedere al celor 10 valori culturale elaborate de Schwartz (Teoria valorilor de bază, formulată de psihologul Shalom Schwartz, n.r.), tocmai pe faptul că în cei 35 de ani de la căderea comunismului românilor le-a fost impusă deschiderea la nou aproape cu forța, negîndu-li-se pur și simplu nevoia de a fi conformiști și tradiționali. Poporul a avut nevoie – și, după cum se vede, încă are – să mai poată rămînă cu valorile lui, oricît de desuete ar fi. Mai ales pentru că în perioada comunistă Biserica nu era tocmai preferata regimului, după ce acesta a căzut, oamenii au tins să se arunce în brațele Lui Dumnezeu ca să compenseze pentru timpurile în care n-au putut să o facă. Să implici religia în politică este simultan inteligent și meschin și să o transformi într-un argument pentru care îndemni punerea ștampilei pe un candidat sau altul este ca și cum ai profita la maximum de o vulnerabilitate națională. 

În decembrie anul trecut, spre finalul postului Crăciunului, i-am povestit duhovnicului la care mă spovedeam că sînt jurnalistă. A întrerupt sfînta taină ca să-și exprime nemulțumirile legate de clasa politică și să mă îndemne să fac o presă curată, nu mincinoasă. Deși eram în plin moment confesiv, nu am vrut să-mi exprim și eu la rîndul meu frustrările și îngrijorările, mai ales pentru că părintele nu pronunțase încă numele niciunui candidat. Nu aveam de unde să știu dacă ar fi votat Elena Lasconi sau Călin Georgescu și nici nu voiam să aflu, pentru că în niciun caz nu-mi doream să transform spovedania într-o dispută politică. Eram chiar pregătită de situația în care, oricît de mare păcat aș fi făcut, să mint că aș fi votat cu Georgescu, doar ca să evit o mustrare suplimentară, pe lîngă cele pe care le primești oricum cînd îți enumeri greșelile. 

Faptul că am ajuns, ca societate, să-L transformăm pe Dumnezeu într-o justificare, un argument, o scuză este cea mai mare greșeală de raționament pe care putem să o facem. Știți vorba aia, că pînă la Dumnezeu ne mănîncă sfinții? Cam așa o să pățim și noi. Sfinții care ne apără valorile alea naționale, care nu ne vînd țara Occidentului, care linșează presa mincinoasă și care ne dau case la prețuri de nimic nu există, ci sînt doar niște basme, niște invenții. Ei înșiși cred că pot face ce vor, că se pot juca de-a Dumnezeu, probabil cam în același fel în care președintele american Donald Trump, cu aceeași degajare și indiferență, le spunea jurnaliștilor de la Reuters: „I’d like to be Pope, that would be my number one choice!” (eng: Mi-ar plăcea să fiu Papă; asta ar fi opțiunea mea numărul unu).