Luni, 26 mai, la ora 19:00, la Casa de Cultură a Studenților a avut loc un spectacol bazat pe fapte reale, jucat de trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Spectacolul face parte din campania „Adevărata Basarabie”, o inițiativă a Asociației Românilor din Afara Granițelor (ATRAG) Iași.

În decorul minimalist, întrerupt de umbre și de sunetul unui acordeon care părea că plînge, cei 10 actori au recreat pe scenă, printr-o alternare de replici, cîntece și mărturii, realitatea anilor 1946–1947 din satul Antonești, raionul Ștefan Vodă din Republica Moldova. O realitate în care, așa cum aveam să aflăm, „nu se mai auzea nici cocoșul cîntînd în sat”.

Poveștile au curs cu o intensitate crescîndă, frînturi de vieți marcate de foame, frig, abandon, disperare. Un copil dus în Ucraina „îngropat și după fiert, pentru a hrăni porcii”, o mamă care își îndeamnă fata să se ducă la Casa de copii „ca să nu moară”, activiști de partid care își păstrau porcul viu și ridicau bastonul peste cine se ruga la Dumnezeu pentru mîncare. Foametea nu era doar lipsa hranei, ci un proiect sistematic de distrugere a demnității.

„Ei nu judecă, ei sunt oameni”, a spus o voce. „Dar ce poate un om în fața foametei?”

Se mîncau rădăcini, papură prăjită, scoici scoase cu unghiile din mîlul apelor reci. Papură – o iarbă amară de pe marginea bălților, fiartă în oale ciobite. Cîini, mîțe, guzgani – tot ce mișca sau putea fi prins. Fără gust, fără milă, fără alegere. Fiecare zi era o răscruce între foame și demnitate, iar foamea învingea de fiecare dată. Se dădeau haine, covoare și izmene pentru un kilogram de cartofi. O bătrînă spunea că foametea „nu a început în ’46, cum scrie prin gazete, ci din ’44 cînd a fost evacuat satul”.

Dar cel mai greu de suportat nu au fost descrierile alimentației improvizate, ci episoadele în care omul devenea prada omului. În Purcari, o mamă și-a mîncat copilul. Altundeva, oamenii se întrebau dacă „nu e mai bine să rămînă unul, decît să moară toți”. Cea mai mare sărbătoare pentru întreaga lume a fost anul 1953, cînd a murit Stalin.

Mîini ridicate

Pe parcursul spectacolului, actorii s-au rupt ritmic din scenă pentru a cînta, a plînge, a recita sau a tăcea. Cîntecele interpretate a cappella păreau bocete din miezul istoriei. Cînd lumina se stingea și revenea, spectatorul nu mai era sigur dacă se află într-un act artistic sau în propria sa judecată morală. În toată sala am zărit cum fiecare își ștergea lacrimile și se auzeau numai respirații îngreunate.

Unul dintre cele mai apăsătoare momente a fost mărturia unei băiat care nu a vrut să moară tata în patul părintesc, pentru că „mama deja începuse să-și mănânce copiii”. Ultima rugăminte a copilului a fost:  ,,Tat’, mi-a mînca”. Fiecare cuvînt a lovit în piept. Fiecare poveste a adus înapoi un nume, o rană, o tăcere. Ultimul tablou i-a surprins pe toți actorii cu spatele întors și mîinile ridicate — o imagine a resemnării și a rugăciunii.

A fost un spectacol în care teatrul a devenit mărturie. Nu o ficțiune, ci un act de reconstituire. O poveste despre o Basarabie adevărată, nu cea din discursuri politice sau manuale. O seară în care oamenii din sală au înțeles că, pentru a merge mai departe, uneori trebuie să privim înapoi, chiar și atunci cînd ceea ce vedem e de nesuportat.

Finalul nu a fost rostit, ci trăit. Publicul s-a ridicat în picioare și a aplaudat neîntrerupt timp de cinci minute. Un rînd de aplauze care nu a avut nimic festiv, ci a fost un gest de respect, tăcere frîntă și recunoștință. Nimeni nu mai putea vorbi și nici nu era nevoie.

Foametea din 1946–1947 a fost o tragedie națională, care a lăsat urme adînci în memoria colectivă. Seceta cruntă, politicile abuzive ale regimului comunist și lipsa de empatie a autorităților au transformat viața de zi cu zi într-o luptă disperată pentru supraviețuire. Estimările istorice vorbesc despre peste 200.000 de morți, în timp ce în anumite comunități rurale întreaga populație a fost decimată. ,,Republica Moldova este un popor prea bun, prea blînd. Să nu ne mai întoarcem la vremurile de atunci. Să dezvoltăm omenirea. Oamenii… mîncau oameni. Noi nu putem lăsa această istorie în uitare. Nu e doar un spectacol, este un document viu. Nu jucăm personaje, ci evocăm viețile celor care au suferit. Atîta vreme cît mai există tineri care vin să asculte, noi avem datoria să spunem”, a declarat pentru CuzaNet Ghenadie Gîlcă directorul general al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.

Spectacolul-document „Copiii foametei. Mărturii”, în regia Luminiței Țîcu nu a oferit rezolvări, ci adevăruri. Iar adevărul, spus în șoaptă sau în strigăt, e uneori singurul act de dreptate pe care îl mai putem face în fața istoriei.