Înainte să aflu că nu-mi curge sînge albastru prin vene, pe la 3 ani, îmi doream să fiu prințesă. Știu, la suprafață poate părea pueril, dar, în străfunduri, dorința mea era să radiez bunătate și eleganță. Și da, ce-i drept, mi-aș fi dorit și o coroniță pe cap. Dar am crescut și, cu fiecare an care trecea, mă apropiam de momentul în care aveam să devin „om mare”. Am jonglat în imaginația mea cu fel și fel de meserii care credeam că mi se potrivesc mănușă. Pînă să mă cunosc. 

Am trecut razant prin 12 ani de școală, care au zburat atît de repede, că n-am apucat să-i prind de mînecă și să le spun: „Hei, hei, unde vă grăbiți?”. La final, am susținut așa-zisul examen al maturității și, tiptil-tiptil, cu pași sfioși, am venit să depun dosarul la Iași. Eram indecisă. Poate din cauza ascendentului meu în Balanță, cine știe. Dar știam că trebuie să aleg. Rapid. Viitorul îmi stătea în propriile mîini. Și pentru că în viață nimic nu este întîmplător, am aterizat la Jurnalism. Și nu regret nicio secundă.

Mi-am luat bagajele după mine și am venit aici. În incipitul poveștii, mi-am dat seama că nimeni nu m-a pregătit pentru momentul în care mă mut de acasă, cînd eu eram atît de ancorată în coconul meu băcăuan. Pe parcurs, mi-am dat seama că am două „acasă” și că, la finalul zilei, nu am decît de cîștigat din asta. Ușor-ușor, am început să prind gustul dulce-acrișor al jurnalismului. Mi-am dat voie să-mi extind viziunea, să văd dincolo de aparențe, să prind aripi treptat, ca mai apoi să pot zbura fără teamă. Mi-am demonstrat mie însămi că pot mai mult decât credeam și că limitele sunt puse acolo doar ca să fie depășite. Și ca să traduc cele spuse în d’ale meseriei: dacă cineva te dă afară pe ușă, tu trebuie să intri pe geam. Așa e în jurnalism.

Un lucru pe care l-am auzit adesea de la profesorii care ne-au ghidat parcursul universitar a fost că ei se străduiesc să ne învețe jurnalismul ca la carte, cel în care se poartă adevărul. Astfel, am învățat importanța unei prese sănătoase, cu coloană vertebrală. Totodată, am învățat să ascult. Am învățat că o întrebare bine pusă, poate deschide uși către o poveste inedită. Am învățat cît de important este să fii bine informat, mai ales în zilele noastre. Am învățat ce constituie un fapt de presă și ce nu. Am învățat să scriu clar, asumat și responsabil. Am învățat să accept critica și să o văd ca pe o armă a evoluției. Pe parcursul acestor trei ani, s-a cultivat profund în mine dorința de a schimba lumea prin povești care expun realitatea, chiar dacă aceasta poate fi dură, uneori. Aceasta este superputerea noastră – să spunem lumea prin cuvinte.

Sînt foarte recunoscătoare pentru tot ce am trăit în studenție. Sînt sigură că de acum voi fi ca o mamă care își apără puiul, dacă voi auzi vreodată vorbe urîte despre Jurnalismul de la Iași. De ce? Pentru că el m-a învățat să zbor, să mă desprind de cocon și să devin fluture. Tot ce-mi rămîne e să-i mulțumesc. Și să-i fiu datoare cu un viitor frumos.

Cu drag(oste), pentru Jurnalism.