Împreună cu Cristina Todi am „pășit” în lumea baletului, ajungînd să înțeleg ce este, de fapt, această artă. Am aflat că meseria de coregraf implică în primul rînd pasiune pentru dans, iar cînd faci un lucru din plăcere nu există nici oboseală, dispare ideea de timp.

Ați început să descoperiți arta baletului la vîrsta de 10 ani, iar în anul 1989 a fost debutul dumneavoastră pe scena Operei Naționale Române din Iași. Cum ați descrie primii ani la Operă?

Am revenit în profesia de balerină după ce m-am jucat puțin cu teatrul. A fost o perioadă de reacomodare cu profesia de balerină, o perioadă de redescoperire a mea. Primii ani la Operă reprezintă perioada căreia îi sînt extrem de recunoscătoare, pentru că sînt anii care au format artistul și omul de astăzi.

Am ales coregrafia cînd am început studiile coregrafice la Cluj. Cred că nimic nu este întîmplător în viață. Debutul meu la Operă fost un pasaj care mi-a deschis orizonturile spre marea călătorie cu dansul.

Sînteți absolventă a școlii clujene de coregrafie. Ați mărturisit într-un interviu că ați intrat 500 și ați absolvit 19, examenele fiind foarte dure. Cît este muncă și cît noroc într-o astfel de competiție?

Cred că noroc, șanse avem fiecare dintre noi. Prima condiție să poți promova un examen este să participi. Toți copiii normali sînt talentați. Spun poezii, un cîntecel, depinde de unde preiau informațiile. E foarte multă muncă în spate; mă întrebam și eu ce au văzut ceilalți, de ce am fost și eu printre cei aleși. Întotdeauna mă întrebam, pentru că întotdeauna am participat la examene cu teamă. Așa a fost să fie, asta a fost calea. Recunosc că nu am muncit extrem de mult. M-am bazat într-o oarecare măsură pe atuurile pe care le aveam. Aveam calități, deschidere, aveam niște abilități pe care poate alții nu le aveau sau au muncit foarte mult ca să le dobîndească.

Ce înseamnă norocul pentru dumnevoastră?

Sînt un om norocos. Viața îți oferă șanse și trebuie să ai curajul să încerci, ăsta este norocul.

 

„Dacă stau să-mi reevaluez viața, a fost o aventură”

La vîrsta de 18 ani ați fost admisă la Teatrul „Fantasio” din Constanța. Părinții dumneavoastră nu au fost de acord, mama spunea: „Orice, numai nu artă”. Cum v-ați convins părinții că visul pe care-l aveați era acela de a fi pe scenă?

Povestea a început cînd aveam nouă ani. Am auzit de școala clujeană și am scris frumos o scrisoare: „Sînt o fetiță în clasa a IV-a, am auzit de școala dumneavoastră și aș vrea să vin”. Și stăteam afară și așteptam poștașul. Părinții mei nu știau. De ce spun că nimic nu e întîmplător? La șapte ani nu am mers, un an de zile am fost imobilizată în urma unui accident și normal că eram scutită de educație fizică. Asta nu înseamnă că nu făceam pe ascuns gimnastică. Am primit ulterior scrisoarea de la Cluj, cu data examenului, și le-am spus părinților. M-am dus, am dat. Să nu mai zic că mama s-a dus înainte să vadă dacă am luat, m-a încuiat în camera de hotel, am dat telefon la recepție și am spus că s-a blocat ușa. Au venit, au deschis și am fugit. Am ajuns înainte la școală, am văzut că am intrat a doua. M-am întors la hotel, mama a venit supărată, îmi spunea că nu am luat, dar eu eram calmă. Doamna de serviciu de la Cluj mi-a zis să stau liniștită, că o să-mi trimită o scrisoare acasă cu rezultatul. Stăteam iarăși afară și așteptam poștașul. Cînd a ajuns, m-am dus cu scrisoarea la părinți, le-am arătat că am luat și am zis: „Așa că mergem la Cluj”. Tata a zis din nou: „Bun, hai, o ducem, o să vezi că o să îi fie dor, nu o să reziste”. Într-adevăr, mi-a fost foarte dor, dar am rezistat. Din clasa a V-a pînă în clasa a XII-a. Ulterior, am intrat la „Fantasio”, dar nu m-am dus. Părinții nu au fost foarte impresionați, deși era o mare realizare pentru un copil. De aceea am spus că totul se leagă de niște întîmplări deloc întîmplătoare. Cred că dacă stau acum să-mi reevaluez viața, a fost o aventură.  

Ce așteptări aveau părinții?

Părinții m-au susținut financiar, mi-au oferit tot ce aveam nevoie. În schimb, amîndoi îmi spuneau același lucru: „Mai puțină artă!”. Pentru că, să nu uităm, în societate, artistul sau mai degrabă artistele erau privite puțin diferit. E un lucru eronat, dar pentru un părinte e dureros. Ai mei m-au făcut tîrziu. Să faci un copil la 40 de ani nu e ușor. Aveau o altă mentalitate, erau extrem de conservatori. Și-au dorit, bineînțeles, altă cale pentru mine. Eu trebuia să fac medicină, nu artă. Artiștii sînt săraci. Artiștii pozează, poate își pun un pantalon mai altfel, poate nu țin neapărat întotdeauna de o etichetă.

E modest artistul?

Nu aș spune modest. E nonconformist, poate. Aparent, la ceea ce se vede în exterior. Dar cred că în interior e foarte echilibrat și foarte bine calibrat. Pînă la urmă, o haină are doar un anumit rol.

Cînd v-ați dat seama că vreți să fiți coregraf?

Nici acum nu pot să spun că vreau să fiu coregraf, pentru că mă joc cu coregrafia. E o introspecție. Îmi pun cîteodată ideile în coregrafie. Coregrafia ține de creație. Trebuie să ai un bagaj istoric, un  bagaj de cunoștințe foarte profunde. Inițial, coregrafia a venit prin simplul fapt că uneori ajutam pe alții cînd aveau nevoie. De exemplu, veneau la mine și mă rugau să îi ajut să facă un moment pe scenă. Azi un pic, mîine un pic, pînă am ajuns aici. Dar primul spectacol a fost în anul 2000.

Ați ales să profesați în Iași, cu toate că ați urmat școala de coregrafie la Cluj. De ce?

Sînt ieșeancă. Am un orgoliu local și național cum puțină lume are. Pe toate scenele din lume am vorbit românește și sînt mîndră că sînt ieșeancă. Mi-am dorit să rămîn la Iași. A fost o opțiune pe care mi-am creat-o în momentul în care a murit tata. Am rămas la Iași să nu o las pe mama singură. De asta spun…întîmplări.

„Dansul, mișcarea fac parte din noi”

Ce reprezintă pentru dumneavoastră dansul?

Cînd crești, cînd educi un copil, cred că e un act de creație, pentru că încerci să îmbraci puiul de om cu multiple valori. Să-i dai o formă. La fel este și cu mișcarea. De altfel, eu văd totul în mișcare. Mișcarea este cuvînt, mișcarea este poezie, mișcarea e natură, mișcarea e aerul și apa. Dansul, mișcarea fac parte din noi. Toată lumea dansează. Eram în Italia și îmi era extrem de dor de casă și de copil, și de tot. Mi-am oferit serviciile de voluntar, era cineva cu o fundație cu copii bolnavi de SIDA și avînd timp liber, am zis că pot să fac terapie prin dans pentru copii. Pentru că era foarte departe de mine acel centru, mi s-a oferit facilitatea de a intra într-un program de terapie prin dans (art-terapie) cu bolnavii de scleroză. Erau oameni imobilizați. Te rog să mă crezi că pentru mine au fost printre cele mai emoționante momentele cînd, după ceva timp, au început să capete încredere în mine și reușeau să scrie, cu ajutor, la calculator: „Cristina, îți mulțumim că ne-ai reînvățat să dansăm”. Dansau cu privirea. Unii reușeau să-și miște un braț, unii reușeau să-și miște doar un deget. Asta este ceea ce de fapt vreau să transmit. Că, în spate, este emoție.

Ce presupune, de fapt, munca de coregraf?

Știi, aud sloganuri de la părinți: „De ce nu faci asta? Mă sacrific pentru tine”. Sînt recunoscătoare familiei mele că de multe ori a înțeles că prioritare, de fapt, au fost atribuțiile profesionale. Nu cred că s-a pus vreodată problema să aleg. Erau atribuții pe care eu trebuia să le fac și nu încăpeau interogații, nu erau niciun fel de discuții pe marginea temei. Nu au fost niciodată momente în care să mi se reproșeze „uite că ne-ai lăsat acum”. De exemplu, înainte de Crăciun am plecat în turneu și m-am întors după trei săptămîni. Ideea este că nu sînt singura. Cu mine au fost 36 de oameni. Fiecare dintre ei aveau familii, prieteni, iubiți, planuri și, cu toate astea, nu a fost o alegere dificilă. Cu cei de la Operă am fost în Italia și Japonia, deci foarte departe de casă. Sînt situații în care unora dintre balerini li se întîmplă o dramă în familie, nu știu. Ei trebuie să fie pe scenă, să zîmbească. Sufletul lor se face una cu publicul.

Ați spus, nu de puține ori: „Pentru mine dansul este totul. Prin dans mă raportez la orice”. Cît timp alocați pentru o coregrafie?

Mișcarea vine din text, din mesaj, din faptul că tu exprimi cu trupul ceea ce dorești să spui prin viu grai. Timpul nu există. Dacă e să stau să mă gândesc, să fac un raport, o analiză a timpului pe care îl aloc profesiei mele de artist, e full time. Cu siguranță și cînd dorm. Pînă și în momentele în care mă „jucam” cu Facultatea de Drept, toate legile le raportam la tehnica baletului și atunci îmi era foarte ușor să le înmagazinez. Informațiile veneau cu o foarte mare cursivitate. La mine toate conexiunile sînt legate de dans.

Un eveniment important la Opera Națională Română din Iași a fost spectacolul-balet „Romeo și Julieta”, unde ați fost coordonator coregrafic. Cum a fost experiența lucrului pe o operă de-a lui Shakespeare?

A fost greu, pentru că „Romeo și Julieta” este un spectacol creat și recreat de foarte mulți artiști. A fost greu pentru că mi-am dorit să aduc ceva nou. În schimb, ce șanse aveam să aduc ceva nou? Să schimb povestea? Ar fi fost păcat, pentru că lumea știe povestea asta eternă dintre Romeo și Julieta. Ceea ce cred că am adus nou e faptul că moartea celor doi îndrăgostiți nu am îmbrăcat-o în mantia tristeții. I-am adus o aură de lumină. Sau cel puțin asta mi-am dorit. Am încercat să-i dau o altă perspectivă a morții. E fericirea aia că voi fi alături de tine și după. Nu știu cît de bun a fost, că întotdeauna sînt alții mai buni, dar eu consider că am făcut ce-am putut mai bine.

Ce v-ați propus cînd ați început să lucrați la Operă?

Mi-am propus foarte multe și îmi propun în continuare. Nu am abandonat nimic. Mi-am propus să plece lumea în turneu. Compania n-a mai plecat în turneu de 14 ani și jumătate. Nu e puțin timp. Am reușit. Pe viitor bineînțeles că vom mai pleca, să fim sănătoși doar.
Mi-am propus să revitalizăm cumva corpul de balet, dar ceea ce mi-am dorit din toată inima a fost să aduc publicului spectacole de foarte bună calitate. Foarte mult mă bucură să văd că biletele la spectacolele noastre se epuizează într-un timp record, se blochează site-urile, se întîmplă minunea. Îmi doresc să aducem și coregrafi din alte părți, pentru că e foarte importantă întîlnirea artiștilor cu alte culturi. Să vadă cum lucrează coregraful „X” din Germania, cum lucrează coregraful „X” din Marea Britanie. Îmi doresc să aduc coregrafi foarte buni de primă mînă, să avem invitați balerini de primă mînă.

Dar acum primul obiectiv major este să achiziționez o podea de scenă. Poți să cazi, să te împiedici, dacă nu ai ceva stabil. E un lucru vital pentru balerini. Să nu uităm că arta dansului este una dintre cele mai costisitoare arte, pornind de la îmbrăcăminte, o scenă, poantele sînt foarte scumpe. Întotdeauna trebuie să ai rezerve, să fii pregătit pentru orice situație.

„Balerinul trebuie să fie răsfățat pentru că și el, la rîndul lui, răsfață publicul”

Spuneați într-un interviu că visul dumneavoastră este de a avea un miliard de euro, cu care să înființați cea mai mare școală de balet din lume, aici, la Iași. Cum vă imaginați că o să fie această școală?

Cred că nu mi-ar ajunge un miliard de euro, prețurile au crescut. Cred că visul ăsta s-a topit, nu mai am timp și nici nu voi avea vreodată banii ăștia. Puteam să-mi împlinesc visul ăsta în Japonia, cînd s-au oferit toate condițiile să se facă școală după cum voiam eu. Dar aici, din păcate, nu sînt resursele astea.

Da, mi-aș fi dorit să aduc copii, să aduc cei mai buni predagogi, să fie ceva ce poate în lume n-a mai fost, nu să fiu condiționată de niște taxe. Așa mi-aș dori să am și un teatru de balet, în care să aduc balerini foarte buni, coregrafi foarte buni, pedagogi de studii. Să nu uităm că balerinii au nevoie de toate condițiile. Balerinul trebuie să aibă un abonament la piscină, un masaj, kinetoterapeut, trebuie să fie răsfățat, pentru că el, la rîndul lui, răsfață publicul. Eu i-aș răsfăța, dacă aș avea resursele necesare, aș face totul pentru ei.

Vă sperie gîndul pensionării?

Știu că eu am muncit în permanență și am avut, cred, în permanență, două trei job-uri. Nici n-aș putea să-mi văd viața fără să muncesc.
Nu știu dacă mă sperie gîndul pensionării. Poate nici nu voi mai ajunge pînă la pensie, pentru că ard cu o foarte mare intensitate. Nu știu. Poate dacă ar fi așa…undeva, o proiecție a mea, ar fi într-o țară călduroasă – să am o căsuță pe pe la malul mării, nu contează unde, și bineînțeles că pe acolo mi-aș găsi să fac, cu siguranță, ceva legat de arta dansului.

Repere biografice

Cristina Todi s-a născut la Iași, este lector universitar la Universitatea Națională de Artă „George Enescu” din Iași și profesor de coregrafie la Colegiul Național de Artă „Octav Bancila” Iași.

A absolvit școala de coregrafie la Cluj, iar în prezent ocupă funcția de șef coordonator coregrafic-compartimentul de balet la Opera Națională Română din Iași.
A creat coregrafia pentru spectacole precum: „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Alladin și lampa fermecată”, dar pentru spectacole de teatru de la Ateneul din Iași.
Este doctor în artă cu distincția Summa cum laude.

Sursă fotografii: www.facebook.com