Tînăra mezzosoprană Martiniana Antonie, originară din Iași, are una dintre cele mai frumoase voci din noua generație de muzicieni. Cîștigătoare a Concursului Internaţional pentru Tineri Cîntăreţi, organizat de Asociaţia Lirică şi Concertistică din Italia (ASLICO) și fostă bursieră în cadrul Fundației „Principesa Margareta a României”, Martiniana ne-a vorbit, într-un scurt interviu, despre ce uși i s-au deschis după experiența din Italia, dar și despre diferențele observabile între România și străinătate în ceea ce privește publicul și critica.

Care e calitatea principală a unei mezzosoprane?

E o întrebare dificilă, deoarece, în genere, un solist de operă trebuie să dețină un pachet întreg de calități. Totuși, legîndu-mă strict de întrebare, care se referă specific la tipologia vocală, voi spune că timbrul, culoare vocii este calitatea principală. Acesta este și motivul care stă la baza clasificării unei astfel de voci.

Anul trecut ați participat la Concursul Internațional pentru Tineri Cîntăreţi, cîștigând Marele Premiu. Ce uși vi s-au deschis după această experiență?

După concursul ASLICO din Italia am fost invitată sa debutez la Opera Națională Română Iași, în rolul Rosinei din opera „Bărbierul din Sevilla”. Aceasta a fost, cred, singura ușă cu adevărat deschisă. Totuși, un concurs internațional cîștigat are o importanță majoră. Juriul a fost cu adevărat unul de prestigiu. Feedback-ul pe care l-am primit m-a ajutat să îmi cunosc mai bine plusurile și minusurile și să am o mai mare încredere în forțele proprii.

Cum ar arata pentru dumneavoastră o scurtă retrospectivă a anului 2018?

2018 a fost un an încărcat de roade. L-am început cu o bucurie imensă, aceea de a fi cîștigătoarea concursului despre care tocmai am povestit. A urmat debutul național la Iași, orașul natal, unde părinții, rudele și oamenii dragi m-au putut vedea pentru prima data debutînd pe o scenă de operă, pînă atunci debutînd doar în teatre din Italia. Vara anului 2018 m-a readus la Pesaro, în marele Festival Rossini, unde am interpretat rolul Elmirei, din opera rar cunoscută „Ricciardo e Zoraide”, alături de mari soliști precum Juan Diego Florez și Pretty Yende. Imediat după terminarea Festivalului, m-am întors în țară, am făcut bagajele și m-am mutat în Germania, unde sînt pentru doi ani parte a Studioului de Operă al Teatrului Național Mannheim.

Pe perioada evoluției dumneavoastră ați trecut prin diferite tipuri de repertorii. Care credeți că este zona de confort a vocii dumneavoastră? În ce registru vă simțiți cel mai bine și de ce?

Sînt o mezzosoprană lirică, iar repertoriul în care mă simt cel mai comod este cu siguranță cel rossinian. Coloraturile, atît de caracteristice în muzica lui Rossini, sînt de fiecare dată o provocare pe care o primesc deschis și care îmi pune la încercare limitele. Următorul în clasament este Mozart, care a compus deosebite partituri muzicale, ce se află la granița dintre vocalitatea mezzosopranei și cea a sopranei. Totuși, aceste roluri sînt interpretate astăzi cu precădere de către mezzosopranele lirice.
În viitor, mi-ar plăcea să pășesc și să pătrund atît în lumea repertoriului francez, cît și în cea a repertoriului german, gîndindu-mă aici în special la armoniile pline de trăiri tumultuoase ale lui Richard Strauss.

Cum vă pregătiți pentru un nou rol, atît din punct de vedere vocal, cît și din punct de vedere psihologic?

În momentul în care iau partitura pentru prima data în mâini, o răsfoiesc în întregime pentru a observa registrul, „țesătura” rolului și desigur părțile muzicale în care urmează să cînt. După acest moment începe cu adevărat munca. Primul pas este traducerea în întregime a textului. Nu putem interpreta atîta timp cît nu cunoaștem și nu simțim fiecare cuvînt. Este, de asemenea, foarte important să ne interesăm asupra contextului și perioadei în care opera a fost compusă. În ziua de astăzi întîlnim preponderent regii moderne care, din păcate, nu mai țin cont nici măcar de detaliile scenice scrise ca literă de lege de către compozitor, cu atît mai puțin de epocă și context. Totuși înclin să cred că, în câțiva ani, regiile clasice vor reveni la modă, iar interesul pentru originea operei va avea o deosebită însemnătate.
De obicei, combin primul pas cu cel de-al doilea și anume solfegierea partiturii, urmată de punerea cuvintelor. Această etapă durează destul de mult, în special în cazul partiturilor cu foarte multe recitative sau coloraturi. Va urma și studiul alături de pianist, profesorul de canto sau vocal-coach, sfaturile lor fiind de mare ajutor încă din momentul în care pregătim „aluatul” personajului.
Îmi este greu să delimitez pașii în ordine succesivă, deoarece ei se întrepătrund. Observarea personajului se face cu siguranță din momentul traducerii. Din proprie experiență, nu cred că este foarte recomandat să îți „sculptezi” personajul și să îl aduci la o formă finită. Va fi cu atît mai greu mai tîrziu să îl modifici și să îi dai forma dorită de regizor. Cîntăreții de operă sînt, în opinia mea, actori care cîntă. Acest lucru presupune o flexibilitate în joc și gîndire. Fără maleabilitate și deschidere ne blocăm ramura creativă și stagnăm. Finisarea unui rol-personaj întruchipează o muncă nesfîrșită. Nu poți interpreta în aceeași manieră și cu aceleași principii la vîrste diferite. Procesul personal de maturizare psihologică își va spune cuvîntul definitiv pe scenă.

Diferențe între România și Occident „există cu adevărat la nivel de concepție regizorală”

După ce ați pășit pe unele scene din lume, care sînt diferențele observabile între România și străinătate în ceea ce privește publicul și critica?

Încep prin a spune că locul de proveniență este și locul în care critica este mai dură. Nu aș ști să explic fenomenul, dar poate că iarba din curtea vecinului este mereu mai verde și mai frumoasă. Publicul, totuși, cred ca este primitor și deschis peste tot.

Ce diferențe majore de nivel există între echipamentele de producție și ansamblurile din România și cele din afara țării?

Singurul spectacol de operă din care am făcut parte în țară a fost „Bărbierul din Sevilla”, la Opera Națională Română din Iași, astfel că nu sînt în măsură să fac o astfel de comparație. Cu toate acestea, nu consider că există o diferență frapantă între echipamentele de producție. Diferența există cu adevărat la nivel de concepție regizorală, Germania fiind cunoscută pentru regiile moderne, abstracte sau futuriste.

Care este percepția oamenilor din străinătate asupra muzicienilor români?

Peste hotare, soliștii români au cu adevărat o imagine demnă de invidiat. Suntem cunoscuți pentru ambiția, inteligența și seriozitatea noastră. E cu adevărat o lume paralelă față de cea de pe stradă. De exemplu: în momentul în care spun că sunt din România, interlocutorul din Teatru afișează un zîmbet larg și îmi spune: „ Aaaa! Voi, românii, vorbiți multe limbi străine”. Cred că muzicienii români sînt apreciați la adevărata lor valoare și lasă de fiecare dată o impresie foarte bună oamenilor cu care colaborează.

Lumea operei este văzută ca un mediu strălucitor. Ce greutăți sînt în spatele cortinei?

Luminile cad după cele trei ore de spectacol. Aplauze, felicitări, în cabina de probă revii la realitate, ajungi acasă singur, pui capul pe pernă, creierul analizează fără voia ta tot ceea ce s-a desfășurat pe scenă și mai cu seamă momentele care nu au ieșit așa cum îți dorești, adormi cu greu din cauza adrenalinei, iar a doua zi o iei de la capăt. Repetiții, studiu, zile în care nu contează dacă ești bolnav sau trist, mereu în proces de învățare a unui nou rol care se apropie, ca să nu mai amintim de momentele în care oamenii devin mai liberi, iar artistul devine mai ocupat, deoarece toți cei care se bucură de vacanță își fac timp pentru a veni la Teatru, Operă sau Filarmonică.
Nu este o viață ușoară, cu atît mai mult cu cît este încununată în mare parte de solitudine. Singurul motiv care mă face să continui este dragostea infinită față de muzică și împlinirea sufletească pe care o pot simți pe scenă.

Care credeți că sînt „secretele” unui drum bun în cariera unui cîntăreț de operă?

Niciun secret, doar muncă, studiu, perseverență și ambiție. Totuși, toate acestea nu fac nimic fără pornirea interioară. Artistul trebuie să aibă iscusința și curajul de a-și elibera trăirile pe scenă, umplînd fiecare act artistic cu o parte din el.
Sufletul este cea mai bogată sursă de inspirație.
Emoția e singura care face diferența dintre noi și roboții „înzestrați” cu inteligență artificială.

Sursă fotografii: www.facebook.com/antonie.martiniana