A fost odata un Fat Frumos intr-un basm public… Nimic nu parea sa il atinga pe atunci. Era imbatabil si avea o stima de sine dintre cele mai dezvoltate. Multe doamne si domnisoare rupeau salile de cinema din epoca „adidasilor si a tacamurilor” doar pentru ca pe ecran avea sa apara cel care era prezent in fiecare noapte in visele lor, in fanteziile lor. Asa cum exista astazi Radu Valcan, Razvan Fodor sau alti juni primi cu aspiratii de vedete si mai rau, de artisti, asa exista atunci unicul Iurie Darie.

Fara doar si poate era un sex simbol. Un idol al vremii… Dar pana la toate astea astea era un actor, si nu unul medicru, ci dimpotriva.

In urma cu cateva zile ma gandeam la conditia actorului si la capacitatea lui de a ramane mereu in lumina reflectoarelor, la fel ca in anii de glorie. Si m-am intristat profund cand am vazut pozitiile indecente si comentariile de-a dreptul stupide uneori ale unui om inzestrat cu har de la Dumnezeu, cu o cariera desavarsita, si ce este cel mai important, cu aprecierea si admiratia publicului. A poporului in sanul caruia te-ai nascut. Te simti implinit cand arzi mai toate etapele si ajungi intr-un punct si vezi ca in urma, undeva pe un tapet public, intr-o constiinta colectiva, exista si amprenta ta, a unui actor iubit, talentat si premiat.

Nu am stat sa caut motive atunci care sa-mi justifice mie sau cuiva din jurul meu acest gest. Nu e dovada de teribilism, nu e nici macar dorinta de a epata. Aceasta actiune poate fi normala, pentru un anumit segment de persoane, in momentul in care „interpretii” au 20-30 de ani, au piele ferma si debordeaza tinerete, feminitate si masculinitate. Pana la urma si senzualitatea e o arta si nu fiecare reuseste sa si-o insuseasca, cu atat mai putin persoanele trecute de un anumit nivel.
Si apoi am stat si-am reflectat mai mult si mi-am dat seama ca sunt superficial, iar morala e de fapt alta.

Actorii sunt sclavi ai scenei, sunt sclavi ai vietii, ai publicului care ii aplauda sau nu. De aici vine si iubirea oamenilor, de aici vin si banii. Devalorizarea lumii in care traim in prezent poate pune piedici actorilor care erau obisnuiti cu sistemul mai sus amintit. Pana la urma si ei sunt oameni, si ei platesc facturi la gaze, si ei mananca, si ei sunt oropsiti de guvernul Boc, ba chiar cu varf si indesat, si ei fac sex, si ei imbatranesc si ei mor. Sunt ca si noi cei ce ii privim cum interpreteza un personaj. Si cand sanul de la care te-ai hranit te respinge, cand hrana spirituala, aplauzele si reflectoare iti lipsesc, ca actor devine sublim de dureros. Astfel, Iurie Darie si majoritatea artistilor care devin „expirati” si care sunt exploatati numai in cazuri de genul celui citat, in care la 80 de ani trebuie sa te maimutaresti in cel mai josnic mod, cu limbi si pozitii, si sa faci public, sunt victime.

Da! Victime ale unui sistem putred, ale unei industrii cu pretentii absurde de nivel ridicat, ieftine, care promoveaza numai oameni fulg, numai „vedete” care locuiesc prin zone imbacsite de golanie si de prostie, dar care au apucaturi de milionari si de oameni capabili de a face orice, chiar si arta si televiziune. Atunci isi pun picioarele in functiune si o iau la sanatoasa pentru ca ei percep valoarea in sensul propriu, in munca si talent, nu ii gasesc criteriu de identificare in silicon, bani, prostie, pile sau inteligenta artificiala.

Pentru Iurie Darie, gestul pe care l-a savarsit nu e normal. E macinat pe interior de starea de putrefactie a carierei sale active. Poate ca e multumit de adulatia publicului dar are nevoie ca toti actori de prezenta, de materializarea talentului lor. Si atunci face gesturi absurde, nejustificate intr-o oarecare masura, caci pana la urma, showbizul in care acesta isi incheie cariera e mult, dar mult prea mic pentru el.

Actorii fug toata viata lor de batranete. Din pacate ajung la ea, si in acel moment caderea e groaznica daca batranetea ta coincide cu lumea „artistica a anului 2010 din Romania postcomunista”. Si ajung sa planga pentru ei, pentru conditia lor de oameni. Si devin actori care joaca propriile roluri. Iar replicile vin pe parcurs. Si nimeni nu ii vede tristi. Romanii judeca dupa aparente si cred ca veselia si starea pe care un actor o emana vine din facerea lui de bine, din banii care i-au intrat in cont. O alta conceptie stupida este aceea ca meserii de acest gen garanteaza pe vecie un trai bun, fara „munca prea multa”. Doua vorbe, trei migdale, niste aplauze si ai viata asigurata. Poate de asta, unii dintre actori, cand vad scena in care publicul gandeste in acest mod, cand nimeni nu le spune „Hai… sa fim veseli, sa aplaudam, chiar daca ne e greu si noua si tie iti este. ” ajung sa faca gesturi negandite doar pentru a arata ca ei de fapt sunt acolo. Trag alarma, asa cum Goe opreste trenul in schita. Atentioneaza ca undeva, printre porcii din mocirla in care este dat sa traim, involuntar, sunt si ei. E oare nevoie ca doi actori in etate sa se pozeze in ipostaze intime, si sa le arate ca apara din nou pe buze? Din asta traiesc ei, din oameni care ii stimeaza si ii apreciaza. Pana la urma toti oamenii fac sex. Intr-adevar nu arata poze cu ce fac in dormitor sau in crama si mai ales la 80 de ani. Dar e alegerea lor. Suferim de o pudibonderie de asta excesiva si nejustificata. Avem principii prostesti si ochelari de cal. Oare nu e mai bine sa nu ii mai judecam pe cei de langa noi si sa evoluam asa cum ne dorim? Sa ne gandim ca poate intr-un fel sau altul vom ajunge in situatia lor si sigur, dar sigur nu ne va place ce vor spune cei din jurul nostru.

Viata e mult prea rapida ca sa nu lasam ceva in urma noastra. Si cand urma incepe sa se stearga faci orice ca sa o reimpregnezi. Cand rolul trece de scena si ajunge in strada, machiajul se pierde, vorba poetului Paunescu, toti spun, lasati-l dracu, e-un actor!Si atunci el plange, caci scena e goala si nimeni nu il vede… Si se pierde cernut… . dar ramane… in zambete, in aplauze, in pamant, in apa, in aer, in vant… in noi, sau poate mai departe.

Narcis Avadanei