O viață mai bună și de restul acuarele

Născut în 1972, la Vaslui, și-a petrecut primii ani din viață în centrele de plasament din Vaslui și Murgeni, urmînd să ajungă la Complexul de Servicii Comunitare „Neculai Roșca Codreanu” din Bîrlad, locul în care poate fi găsit și astăzi. De mai bine de 20 de ani, Constantin Cristi Mardare este cel care deține singurul atelier de creație din complex și care, totodată, reușește să facă ore de terapie cu copiii prin artă. Și să le dăruiască elevilor săi ceea ce el nu a avut la vîrsta lor – curajul de a-și urma pasiunea

Dintr-o familie cu cinci frați, Constantin a fost singurul care a ajuns din maternitate în Casa de Copii din Vaslui, actualul penitenciar de astăzi. Imediat după clasa I, a fost transferat, alături de ceilalți copii din centru, la o casă de copii din Murgeni, acolo unde pentru Constantin era „raiul pe pămînt.” Își aduce aminte cu nostalgie de vacanțe și de peripețiile prin care trecea pentru a ajunge să bea o cană cu apă. „Nu aveau sistem de canalizare, de apă potabilă. Se aducea apă în butoaie de plută. Te duceai cu paiul la butoiul de plută sau legai în sticlele de vaccin ață și băgai în butoi. Baia se făcea la lighean. Te mai lua spălătoreasa, mai dădea niște perii din alea dure pe spate: «Uite așa se spală, uite acolo se spală!». Să vezi ce te întorcea și te învîrtea”, îmi povestește zîmbind.

Odată cu desființarea centrului de la Murgeni, toți copiii au fost trimiși la Casa de Copii din Bîrlad. „Cînd am ajuns la Bîrlad, am văzut dușul. Ne uitam – ce-i ăla duș? Și cu apă fierbinte. Eram terorizați de apa fierbinte. La noi era apă călduță, așa, ca să te poți spăla. Doamne, mai învîrți și de rozetă, cînd mai caldă, cînd mai rece! Minune pe pămînt. Ce bine era, că aveai condiții. Care condiții, că o dată pe săptămînă făceai baie. Vinerea era!”

„Trebuia să rămîn repetent din cauza desenului”

Pasiunea sa pentru pictură a apărut dintr-o pură întîmplare, cînd în clasa a V-a a primit sarcina să realizeze 200 de felicitări pentru 8 martie. „Eu am luat-o foarte în serios. De unde să știe ei că eu am talent? Nici nu știam termenul ăsta de talent, că eram talentat la desen”. Totul a început de la un ghiocel desenat pe cîte o felicitare, care, în timp, s-a transformat într-un buchet de ghiocei, pe urmă în viorele și flori în patru puncte. „Repetînd la infinit cîte o sută, cîte trei sute, în fiecare an, îți schimbi la un moment dat și stilul, și culoarea și devii involuntar în alegere. Experimentam”, îmi explică.

Cu toate astea, la orele de desen Constantin primea întotdeauna note mici. „În clasa a V-a rămăsesem corigent; trebuia să rămîn repetent din cauza desenului. Mie nu-mi spunea profesorul că nu era bun, dar îmi spunea: «Nu ți-am cerut eu asta». Și-mi punea nota 4. Eu eram bucuros că am pictat ce am vrut eu”.

Deși trebuia să repete clasa a V-a, printr-o eroare a reușit să promoveze. Fiind în perioada comunistă, erau organizate brigăzi artistice pentru Organizația Pionierilor, dar pentru că era o fire libertină, Constantin nu purta uniformă. „De băiat cuminte ce eram, nici măcar pionier nu eram făcut. Nici utecist nu eram. Dacă nu-mi place să port cravata aia, pentru ce s-o port la gît? Că mă sufocă (rîde). Îmi spunea profesorul: «Oricum nu-ți dau». Doamne, da´ îmi faci o mulțumire să nu mi-o dai, ziceam în gîndul meu. Și culmea că îmi luam bătaie că nu aveam cravat.” 

În clasa a VIII-a și-a dorit să continue studiile la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, însă, din motive pe care nu le-a înțeles nici pînă azi, a fost forțat să studieze la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Bîrlad, pe vremea aceea liceu pedagogic. „Un semestru întreg am lipsit de la școală, că n-am vrut să mă duc. Cînd am văzut că ăștia nu mă lasă, o trecut un trimestru aproape, am zis că undeva trebuie să mă duc la școală. Ca să nu mă dea afară din sistem, încă eram minor, aveam 13-14 ani, a trebuit să mă duc la Zorleni, la Liceul Agricol.” Din cauza condițiilor proaste de la internat, Constantin făcea naveta pe ascuns în fiecare zi, iar seara dormea în camerele prietenilor săi. „Toată lumea trebuia să știe că tu ești la internat, că plăteau internatul. De cîte ori trecea supraveghetorul, mă ascundeam sub pat. Cîteodată mai știau că sînt pe acolo dar mă lăsau.”

A urmat a doua treaptă de liceu, iar în perioada Revoluției din 1989 a fost exmatriculat din cauza absențelor. „Asta s-a datorat unui profesor de liceu care mă învoia de la orele de practică pentru a le face materiale didactice ilustrate la diferite obiecte, cum ar fi biologie sau chimie. El nu-și mai amintea să mă fi învoit pentru că venea mai mult amețit la școală decît treaz.” Și a plecat pur și simplu.

Zece ani mai tîrziu, la insistențele colegilor săi de muncă, Constantin s-a înscris din nou la liceu, de data aceasta la Liceul Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza” din Bîrlad, cu frecvența la zi.

A învățat pictura în ulei în garnizoană

După terminarea celor 11 clase, Constantin și-a petrecut un an în armată, la Mangalia, acolo unde a descoperit pentru prima dată pictura în ulei. Întrebat încă de la poarta unității care este meseria sa, Constantin le-a răspuns nedumerit că nu știe.

– Dar unde ai făcut liceul?

– La Zorleni, da´ nu știu ce-i. Agricol, cred.

– Păi și ce meserie?

– Nu știu, că n-am terminat 12 clase.

– Păi cum?

– Am fost dat afară.

– Păi și nu-ți place nimic să faci? 

– Eu știu să pictez, le-am zis. Și o început să rîdă.

Într-o seară, cînd Constantin era de serviciu pe unitate, fiind singur în garnizoană, s-a gîndit să refacă toate planșele de pe pereții camerei de gardă cu pensule, acuarele și carioci. A doua zi, cînd soldații trebuiau să dea raportul, comandantul unității a venit și i-a așezat pe toți în careu. „A întrebat comandantul: «Cine o fost de serviciu azi noapte?». Ăla nu, ăla nu. Eu nu am vrut să ies în evidență.” Enervîndu-se, l-a chemat pe sergent, care i-a spus că soldatul Mardare a fost de serviciu pe unitate.

– Ia vino încoace, dulăule! Tu nu auzi, ești surd? Ai probleme cu urechea?

– Nu. Da ce am făcut? Ce treabă aveți cu mine?

– Vino măi încoace! Că nu-ți fac nimic. Tu ai făcut astea?

– Da’ ce am făcut? N-am făcut nimic rău.

– Păi foarte bine măi, ce ai făcut! (rîde) 

De atunci, Constantin a devenit mîna dreaptă a comandantului. Avea un scris de mînă citeț, scria condici și picta pe deasupra și tablouri. Într-o seară de joi, lui Constantin i s-a dat sarcina să realizeze primul său tablou în ulei. „Am stat pînă pe la 04:00-05:00 dimineața. Atît de fascinat eram de pictura în ulei… Cum puneam culoarea, așa rămînea. Așteptam acum să se usuce și de cîte ori puneam mîna, mă făceam de vopsea. La tempera tot timpul interveneam. Și am terminat dimineață. Era un peisaj de munte cu o căprioară, tip kitsch, cum văzusem”, își amintește.

Într-un an de zile, a realizat sute de tablouri, motiv pentru care a primit și onoruri militare. I s-a propus să rămînă în armată, însă nu-l încînta gîndul unei vieți petrecute între pereții unității militare. „Nu-mi place să trăiesc la comandă; eu-s o fire mai libertină.”

Atelierul cu speranță

După perioada armatei, Constantin s-a întîlnit din întîmplare cu Ionel Armeanu-Ștefănică, pe atunci director al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Vaslui, care i-a propus să înființeze un atelier de pictură pentru copiii din orfelinat. „El mă cunoștea de pe vremea cînd era inspector școlar. M-a întrebat: 

– Mai lucrezi? Hai să ne gîndim, poate facem un atelier de pictură.

– Dar eu nu mai lucrez aici. 

– Nu-i nicio problemă, stai liniștit. Îți facem un atelier aici și cînd ai timp vii și pictezi cu copiii.”

Așa a luat naștere, în 1997, atelierul de creație din cadrul Complexului de Servicii Comunitare „Neculai Roșca Codreanu” din Bîrlad. A lucrat voluntar în atelier pînă în anul 2001. „Mă băteau la cap să mă duc să-mi facă contract să mă angajez aici, dar n-am vrut eu, pentru că nu mai puteam să mai plec. Între timp, mi-am deschis noi orizonturi către Occident și plecam de două ori pe an și nu mai puteam să vin la serviciu.” 

Inițial, în centrul de zi se desfășurau exclusiv orele de curs ale copiilor, iar dormitoarele erau situate în așa numitele Blocuri CFR. Într-o cameră din cele două blocuri aveau loc zi de zi orele de pictură. „Copiii își mai petreceau altfel timpul. Fiind un bloc cu patru etaje acolo, nu prea aveai spațiu, nu aveai unde să te duci.”

Fiecare cameră a copiilor era pictată în întregime de Constantin, care îmi povestește că în vremea aceea era un fan înrăit al filmelor Walt Disney. „În fiecare cameră era pictat cîte un personaj: Mickey Mouse, Donald, ce îmi trecea mie prin cap pe atunci.”

În anul 2001, atelierul a fost mutat definitiv în incinta Complexului de Servicii Comunitare Nr.1 Bîrlad. În același an, Constantin s-a angajat ca supraveghetor de noapte în cadrul complexului. „A trebuit să lucrez de jos. Am luat-o de la supraveghetor de noapte, pedagog, pe urmă lucrător social și tot așa pînă cînd am terminat facultatea. Aici nu e școală să pui eticheta de profesor, deși meseria mea e de profesor. Echivalentul unui profesor aici e arterapeutul. Mă ocup de 20 de ani numai de asta.”

Profesorul

În prezent, în clubul de pictură al lui Constantin sînt înscriși în jur de 20 de copii, cu vîrste cuprinse între 10 și 18 ani. „Au mai fost și mai mici, la șapte-șase ani. Pe ei trebuia să-i lași că ei sînt nestatornici. Indiferent de joacă, de stilul de lucru, tot după ei trebuie să te adaptezi. Pe cînd cu cei de peste 10 ani încep să realizeze ce vor. Cam pînă la 14-15 ani încă sînt în perioada de testare.”

Deși atelierul a fost conceput exclusiv pentru copiii din plasament, în clubul de pictură sînt înscriși și copiii din oraș. „Ideea mea asta a fost – să nu lucrez separat cu ei. Să interacționeze cu cei din afară, pentru că își schimbă comportamentul, își schimbă mentalitățile.”

În atelierul său, modul de lucru este unul complet diferit față de orele de desen obișnuite din școală. Copiii ascultă muzică, discută între ei, iar pauzele de lucru sînt binevenite oricînd. „Aici nu vii strict ca la ore. Ei stau și toată ziua aici. Eu îmi fac programul în funcție de ei, pentru că asta e și scopul. Nu pot să-i impun copilului să lipsească de la ore, că eu trebuie să îmi fac programul de la 08.00 -16.00.”

Metoda de predare în atelier se bazează mai mult pe partea practică, decît pe cea teoretică. Copiii stau în fața șevaletului, iar pe baza unui model realizează tablouri, fiecare în stilul său propriu. „Copilul are nevoie de model, are nevoie să vizualizeze în primul rînd, să-i stîrnești imaginația.” Constantin încearcă de fiecare dată să transforme partea teoretică sub forma unei povești, pentru ca ei să înțeleagă cît mai bine procesul realizării unui tablou.

Ulterior, tablourile realizate în atelier ajung să fie licitate, cu ocazia organizării diferitelor expoziții de către DGASPC Vaslui. Ultima expoziție, intitulată „Universuri picturale”, a avut loc în luna martie, în incinta Consiliului Județean Vaslui, unde au fost expuse 54 de lucrări. Prețurile tablourilor sînt de cele mai multe ori simbolice. Constantin i-a învățat pe copii inclusiv cum să aleagă prețul corect al lucrărilor lor, luînd în considerare mai mulți factori. „Dacă te gîndești la complexitatea lucrării pui acolo timpul de lucru. Cîte ore ai stat în fața unei lucrări? Mai ales dacă e conceptul tău 100%, fără să copiezi nimic, pui altă categorie de preț și tot așa.”

„Să faceți ceva cu viața voastră”

În perioada în care lucra voluntar în atelier, picturile sale au început să fie apreciate, iar Constantin a primit invitații să călătorească în Germania, Olanda și Austria. În Germania a rămas fascinat de tehnicile de lucru și explozia de culoare folosite în pictură. „Pînă cînd să plec eu prima dată în Germania, tehnica mea era una sobră. Dar și a românului, în general. În tehnicile de lucru predomină culori maronii, griuri. N-ai nimic vesel în lucrările pe care majoritatea pictorilor le expun.” A vizitat expozițiile unora dintre cei mai mari pictori din lume, a învățat tehnici de pictură necunoscute pînă atunci și a descoperit noi perspective ale artei.

În Occident, nu doar tehnicile de lucru sînt diferite, dar și valoarea pe care o acordă oamenii artei și pictorilor în general. „De aia românul, nu că nu apreciază arta, n-o iubește. De apreciat o apreciază, dar n-o iubește. E una să o apreciezi, una să o iubești. Adică să îți intre în cultura ta, în sîngele tău.” Din acest punct de vedere, cei din Occident acordă o importanță deosebită artei, iar cele mai valoroase lucrări la ei sînt cele făcute manual.

În Bîrlad există azi două instituții de învățămînt cu profil de arte – Școala Gimnazială de Arte „N. N. Tonitza” și Liceul Pedagogic „Ioan Popescu” și o  singură galerie de arte – Galeria „N. N. Tonitza”. Nu există nici măcar un magazin dedicat special picturii, un loc de unde artiștii să-și poată achiziționa pensule, pînze sau vopsele. „Pe vremea cînd eram copil, la galeriile de artă, acolo mă duceam. De acolo luam tempera tot timpul, pensule, blocuri de desen, pînză. Acum, vorba aia, două școli cu prestigiu și nu ai de unde să-ți cumperi o vopsea.”

Cu toate astea, zi de zi, Constantin Mardare depune eforturi pentru a menține atelierul în funcțiune, iar toate sacrificiile sale se datorează, în primul rînd, copiilor. În ochii lor, el nu este doar un simplu pedagog, ci și un adevărat prieten. El este cel care îi poate înțelege cel mai bine. „Sînt ca o carte deschisă, le spun foarte sincer: «Da, sîntem crescuți în Casa de copii, asta este. Voi aveți o familie, chiar dacă sînteți în asistență maternală, asta nu vă neîndreptățește cu absolut nimic. Aveți toate avantajele să vă duceți la școală, să faceți ceva cu viața voastră»”.

Astăzi, diferențele dintre generații sînt vizibile, însă doar un lucru a rămas neschimbat – dorința copiilor de a spune ceea ce gîndesc. Privind în trecut, Constantin vede în copii aceleași aspirații pe care le avea la vîrsta lor – să spună și să facă ceea ce simte. Și face tot ce poate să le ofere curaj și să-i ajute să se exprime liber, atît prin puterea cuvîntului, cît și prin cea a artei.