„Vezi la Badeuti”, „Incearca la Valea Putnei sau mai bine mergi la Putna. Acolo mai gasesti ceva”. Moldova si-a lasat bocitoarele in casa lor batrineasca si nimeni nu mai vrea acum sa le cheme la o inmormintare. Oamenii care-si ingropau inainte rudele cu bocitoarele alaturi au imbatrinit si isi asteapta acum sfirsitul. Iar pe ei ii vor ingropa cei tineri, care nu mai cred in asa ceva. Plinsetul, un adevarat ritual din cadrul acelei procesiuni, a fost lasat in grija altora. Probabil a celor de la muzeu. In cautarea unei femei „platite” pentru a-ti jelui mortul din sicriu, drumurile au dus de la Milisauti la Badeuti, cu trecere prin Radauti, iar ca ultima speranta, Putna. Din batrina in batrina, cautarea a dus la Verginia Reutu. O femeie care a bocit la viata ei pentru mortii altora. Acum in schimb, nici nu se mai fac astfel de „practici”. Pe ea cine o va plinge?

„Scoala mai Ilie scoala

Pe cintatul cucilor

Pe suierul mierlelor

Scoala mai Ilie, scoala”

Nu se duce atit de repede, trebuie sa o rogi. Trebuie sa mergi putin mai in deal, la manastire si sa te rogi ca sa o faci sa plece. Cel putin asa spune vinzatorul de la „Ally”, magazinul de linga gara. E neinduratoare si de pe dealurile impadurite sta si vegheaza asupra satenilor. In Putna, iarna nu pleaca. Se ascunde prin padurea de pe dealuri, printre casele oamenilor, pe linga chilia lui Daniil Sihastru. In Putna, iarna nu a plecat.

S-a saturat de frigul de aici, dar mai rabda putin ca in curind zapada se va topi, iar aerul nu va mai fi atit de rece. La cei 75 de ani ai ei, Verginia Reutu s-a obisnuit cu vremea capricioasa. S-a obisnuit, spune ea, cu viata de aici. S-a obisnuit si cu moartea. I-a murit sotul si acum copilul ei s-a mutat la Putna pentru a o putea ajuta cu treburile casei. „E singura, cu cine sa o las? sa o iau cu mine in Suceava? Nu vine acolo”, marturiseste Mircea. Pe timp de iarna, bucataria a devenit acum camera de dormit cu doua paturi, televizorul si plita care le este si calorifer si aragaz.

„La noi nu se mai boceste acum decit daca vrea familia. Daca a fost om mare sau daca a facut ceva prin sat. Ultima inmormintare cu bocete a fost acum doi ani. Au fost cu bocete, dar i-au plins numai cei din familie”, spune Verginia. Acel „jeluit” e diferit de cel plinsetul „normal”, ea spune ca iti dai seama atunci cind ruda-l boceste „prea mult”. E un fel de spectacol pentru cei din preajma.

Incearca sa-si aminteasca versurile „ Mai Ilie….ce-ai gindit/ Nu stiu unde te-ai pornit/ Ori la nunta, ori la claca…” mai departe nu mai stie, le-a uitat. A trecut mult de cind nu a mai bocit la un parastas. Putini mai sint cei care cheama femeile din sat pentru a-l jeli pe cel mort. Explicatia o da fiul doamnei. „Aici, 80% din populatie sint tineri. Au fost plecati prin tari si acum au venit si si-au construit case noi. Acum fac praznicele la restaurant sau la local. S-au modernizat”, spune Mircea.

Era o traditie sa ti se boceasca mortul, arata ca a fost iubit in sat. Totul satul venea la priveghi si femeile se adunau la geamul casei si incepeau „ritualul”. Cintecul era facut pentru fiecare in parte si versurile spuneau celorlalti ce a facut in timpul vietii. Era un „remember”, dupa cum zice si Mircea, era un fel de „fala”. Verginia isi aminteste de prima data cind a fost la un mort si a inceput sa il jeleasca. „Ne-am adunat pe un deal si acolo, niste femei din sat au zis sa mergem la nevasta padurarului care tocmai murise. Ne-am suit pe banca si apoi pe masa si am inceput sa bocim. A fost jale mare atunci, iar cind ne-au auzit, fiica-sa a lesinat acolo”. A mers la multe inormintari, insa nu a bocit la toate. Femeile mergeau impreuna la casa unde doliul era atirnat deasupra usii si incepeau la geam sa-l jeluiasca, bineinteles in functie „ce fel de om a fost in viata lui”. Intrau in casa si isi continuau ritualul. Pentru familie, pentru cei prezenti: „mortul capata o alta stare”.

Cele mai „frumoase” inmormintari erau cind era tinara. Tinerii din sat se adunau si faceau feste fetelor cu cel din sicriu. „ Se punea pe laita, iar cu sforile legau mortul, cind venea cineva sa-i pupe miinele, deodata il pocnea”, isi aminteste batrina rizind. Spuneau glume, jucau lapte-gros sau „fripta”. Atunci nu era nici televizor si nici radio. „Lumea traia in povesti”, spune femeia. Acel „atunci” era tot la Putna, cind lumea credea in ce zicea parintele si cind oamenii erau, mai linistiti si mai rabdatori sa asculte povestile altora. Si a ascultat multe povesti, le-a spus apoi pe ale ei si le-a transmis mai departe. Inainte inmormintarile aveau alt „farmec”, erau mai simple, dar in acelasi timp, ele deveanu un fel loc de intilnire al satenilor. Oamenii veneau si stateau seara la priveghi ore intregi, de la cel de pe laita, incepeau discutiile lungi. Timpul avea alta valoare. Iar acum, timpul vechi se impleteste cu cel nou. Linga cea mai veche biserica din lemn din Europa, cea a lui Dragos Voda, se gasesc pensiunile cu geamuri termopan si vilele asa zisilor „stranieri”. Batrinii inca mai te intimpina cu „Da ce va aduce pe la noi noi in curte?”, iar cei tineri se uita dubios la tine si nu-ti dau decit un „Buna ziua” intre dinti.

„Scoala si iesi pina-n prag

Si-i vedea boii cum rag

Da ei nu rag dupa fin

Da’ ei rag dupa stapin”

Grupul bocitoarelor din Putna era de fapt, grupul batrinelor satului. Orice femeie in virsta stia sa boceasca, iar cele tinere erau „pregatite” din timp. „Erau cele batrine care plingeau, iar ale mai tinerele se luau dupa ele si prindeau din mers”. La inceput asa a fost si ea, prima oara, mai degraba a fost trasa de femeile din preajma-i si s-a luat dupa ele. Mormaia, scoatea citeva cuvinte pe care le mai tinea minte si le urma pe cele mai in virsta. Apoi, in functie de inmormintari. Versurile cintecului erau inventate pe loc de batrine, in functie de ce a facut el in toata viata lui. Iar melodiile le erau ascultate de la priveghi si pina cind il ingropau. Se jelea mult cind trebuiau sa il duca la groapa, mai ales cind puneau acele „poduri”, pachetele si sicriul trecea peste ele. Unele tipau, se puneau in genunchi linga mort si isi storceau ultimele lacrimi pentru ca sufletul celui din sicriu sa afle ca a fost iubit si, pentru cei din cortegiu, sa afle cit de mult a fost iubit de familia lui.

Pentru serviciile oferite se oferea cite o sticla de vin, un colac si o luminare. Nici nu era vorba de bani sau alte pomeni. Le chemau la praznic, unde mai jeleau mortul, daca mai aveau putere. Primeau un castron de bors, de cartofi, daca era post sau de gaina, daca nu era. Atit se dadea atunci la parastas. „Acum le da si felul intii si o alta gustare si bors. Le ajunge”, spune batrina. Coliva nu se dadea decit la biserica. „Coliva era a mortului si se punea numai la biserica. Nu se dadea la praznic la oameni”. Acum in schimb, coliva la toata lumea, in locul colacului se da cite un sandvis, iar in locul lui „Dumnezeu sa-l ierte!”, cite o pilota sau o perna. Mortul nu mai sta in casa, l-au „ascuns” in camera de linga biserica, oamenii nu-i mai vegheaza lumina de la capatii, iar rudele ii pun saracii de la cimitir sa stea in locul lor. Pentru un colac si un pahar de tuica.

Are tilc in a povesti, stie sa te cuprinda si sa te surprinda cu detaliile spuse. Vorbeste clar si, cu ochii albastrii, mari si clari, se uita pe dealul manastirii Putna. „Uite pe acolo am urcat eu cind aveam zece ani si a trebuit sa plec cu tatal meu in Dorna Candreni pentru a ne refugia de rusi. Am mers atunci cu gainile si cu scroafa in caruta si am incercat sa luam ce am putut atunci”. Asta se intimpla prin 1934, cind rusii au ocupat zona si i-au alungat pe nemti. Atunci a pierdut tot ce a lasat in urma ei in casa. In acelasi an, de Sfinta Parascheva, cind s-a intors, si-a gasit zestrea aruncata in ograda, sub un manunchi de crengi.

„Spune-mi mie ce-ai gindit

Ca la rau drum te-ai pornit

Boii-n bradza i-ai lasat

Alta cale ai jucat”

Din toate traditiile care au fost, acum se mai practica „trimbitatul”, mai ales la cei care au fost ciobani, oieri. In fata cortegiului este un oier si le „trimbiteaza”, le aminteste celor din sat ca le-a murit vecinul. „Da’ baba citi ani mai are?”, o intreaba fiul, „Acum cred ca are 98 de ani”, poate la ea va fi o inmormintare cu bocit. Are multi ani in spate si poate ca restul batrinelor din sat ii vor „jelui” intreaga ei viata. Inainte, majoritatea familiilor le cautau pe acele babe, acum, numai cine vrea si de obicei, le aduc pe femeile care le sint mai apropiate ca grad de rudenie.

George Gurescu

***

„Buna ziua! Caut o bocitoare. Stiti, o femeie care plinge la inormintari pentru niste bani. Mai sint pe aici?”

Fiecare om din Putna m-a trimis la cite o femeie pe care o stiau ei ca jeluieste mortul atunci cind ii chemata. O data ce le-am intrebat pe batrinele acelea, fiecare se dadea inapoi dupa poarta mare si te trimitea la alta batrina. „Nu se mai face la noi asa, cei tineri nu mai vor sa-si aduca bocitoarele pentru parintii lor”, spune o doamna in virsta care mi-a fost recomandata de „un domn bine facut, cu mustata alba si care a iesit de linga casa preotesei”. Cel putin asa i l-am descris eu, atunci cind femeia m-a intrebat de unde stiu de ea. Obiceiul nu se naste decit atunci cind moare cineva. Cel care moare trebuie sa fi fost om mare in sat, altminteri, nimeni nu ti-l mai boceste. Poate nici macar rudele.

„In tintirim te opresti

Si-acolo te hodihnesti

Ca frumos te-o mai gatit

Si te-a pus la hodinit”