Am povestit, la o cafea, cu scriitorul Florin Lăzărescu despre pasiunile sale, despre cît de solicitant și totuși plăcut este să lucrezi cu oameni care îți împărtășesc aceleași interese, pasiuni, idei. Am descoperit cîtă muncă se ascunde în spatele unui festival precum FILIT, în realizarea unui film sau scenariu, dar și cît de important este să ai simțul datoriei, să vrei și să îți placă.

Sînteți coordonator de programe la FILIT. Cam cît de solicitant e acest lucru și cum reușiți să vă împărțiți între acest festival și celelalte proiecte pe care le derulați?

Păi, în primul rînd sunt foarte multe proiecte în afara FILIT-ului. Sunt peste 10 muzee de care ne ocupăm, la Muzeul Literaturii. Eu mă ocup și de Editura Muzeelor Literare și e foarte mult de muncă. Dar cu avem cu toții experiență în ceea ce facem și nu mai este atît de dificil. Infernal era la început, cînd aveai o groază de lucruri necunoscute. Acum deja e un ritm. Pregătirea efectivă e în trepte. De la nouă luni la șase luni este puțin mai dificil, iar în ultimele trei luni ajungi efectiv să lucrezi 12 ore pe noapte, ca să zic așa. Important e să fie comunicare continuă. E o slujbă pe care o cari acasă. Cred că ăsta e aspectul oarecum neplăcut. Dar ne și place foarte mult să lucrăm la acest eveniment.

Știu că FILIT este un festival aproape sufletului dumneavoastră. În urmă cu șapte ani, ce anume v-a determinat să consideraţi oportun un astfel de eveniment?

Noi ne-am pornit trei scriitori pe evenimentul ăsta – eu, Dan Lungu și Lucian Dan Teodorovici. La rîndul nostru, am fost chemați la mari festivaluri din toată lumea și ne-am pus problema: „Hai să facem ceva de genul acasă!”.
Noi sîntem ieșeni convinși, nu dorim să plecăm de aici, sîntem foarte legați de urbea noastră. Știm că statistic Iașul e mereu în top, ca număr de cititori, adică aici chiar mai ai public pentru cărți. E pariul de a arăta că literatura e spectaculoasă, scriitorii sînt spectaculoși și frumoși. Drept dovadă am ajuns să avem 30.000 de oameni în public. E o lume pe care o cunoaștem. Ne-am propus să facem altceva decît cercurile stricte ale scriitorilor. Am vrut ceva pentru public și uite că iese.

Ați declarat într-un interviu, anul trecut, că Uniunea Scriitorilor din România (USR) vi se pare absolut înțepenită. Nicolae Manolescu a fost reales în funcţia de preşedinte. În ce stare se află astăzi USR?

Eu tot am fost întrebat în timp și de fiecare dată am zis că nu mă interesează USR, motiv pentru care am fost și înjurat de unii membrii. Nu am atacat niciodată.
Mie mi se pare efectiv o structură rămasă la nivelul comunismului, care n-a mai iesit de acolo. Exact imaginea din politic. Adică sînt doi-trei lideri care controlează niște mase de scriitori. E aceeași structură înțepenită dintotdeauna. Aceleași modalități politice. E efectiv o oglindă a luptei pentru putere în România, dar nivelul ăla foarte de jos. Motiv pentru care Uniunea Scriitorilor nu mă interesează și nu e vorba numai de mine. Sînt o mulțime de tineri scriitori care-s traduși, au succes mai mult decît 2.000 de membrii la un loc și nu sînt interesați de USR.
Țin și să spun asta. La un moment dat, Uniunea Scriitorilor îl invitase pe Ismail Kadare (n.r. – cel mai cunoscut scriitor albanez, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 2005) la un festival. Astăzi, Ismail Kadare nu mai vine la FILIT din cauza experienței pe care a avut-o atunci, în România, cu Uniunea Scriitorilor. Adică a fost atît de jalnică organizarea, încît nu a venit nimeni. Nu au promovat deloc evenimentul. Ismail Kadare nu poate trece peste umilința pe care a suferit-o acum 20 de ani, la un festival organizat de Uniunea Scriitorilor și nu mai vrea să revină în România.
Sînt o grămadă de lucruri pe care ar putea să le facă. Și nu sînt lucruri inventate de FILIT. Sînt lucruri bune de făcut, pe care Uniunea Scriitorilor nu le face.

În culisele FILIT Iași

„E bătaie acum pe autori buni”

Ultima carte pe care ați publicat-o e „Selenstarre” (2018), tradusă în limba germană. Cum au primit romanul criticii și cititorii de acolo?

Anul trecut a apărut, în germană. „Frankfurter Allgemeine Zeitung” a scris o jumătate de pagină și o cronică făcută de șeful paginii de cultură de acolo, care spunea despre Seelenstarre că e mare literatură; parcă ar fi scris un prieten. Chiar a fost încîntat de carte. Am mai multe cărți traduse, cred că sunt peste 10 acum. Ca reacții la carte, mai din toate limbile în care am publicat am o reacție. Întîlnesc oameni care m-au citit, iar asta e o bucurie mare.

„Selenstarre”, care înseamnă „Suflet rigid”, este tradus după romanul „Amorțire”(2013). De ce ați schimbat titlul?

Nu, este o problemă din traducerea în română. Titlul e greu de tradus, pentru că în română are dublu sens. Primul e amorțire în sensul de lentoare, de băltire, de atmosferă amorțită, în care nu se întîmplă nimic, dar în roman e și o trimitere la lucrurile care se manifestă prin amorțire, adică îți amorțește o mînă, un picior. Cuvîntul românesc le prinde pe ambele. Traducătorul Jan Cornelius a optat pentru cuvîntul „selenstarre”, deoarece nu putea să le traducă pe amîndouă. Nu există un cuvînt cu ambele sensuri, ca în română. Așa că a ales să traducă acest cuvânt, care exprimă starea de spirit și e un cuvînt foarte rar folosit în limba germană. Am înțeles că mai e folosit doar de doi-trei scriitori.

Momentan aveți 10 cărți traduse. Cît de dificil este astăzi să fii un scriitor român foarte tradus în străinătate?

Nu e atît de greu. Să ai succes, la nivelul a ceea ce înseamnă succes comercial azi, e foarte greu. Să publici azi în România, față de cum era cînd am debutat eu, Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici, este mult mai ușor. Noi am publicat în ediții de 200 de exemplare, nu erau interesate editurile. Astăzi e suficient să ai o carte foarte bună și te publică Humanitas sau Polirom. E bătaie acum pe autori buni, efectiv chiar e un interes. Iar după asta e o întreagă rețea, de asta festivalul nostru se cheamă „de literatură și traducere”. Sînt foarte mulți traducători, oameni străini care au venit în România, s-au pregătit. Sînt foarte mulți care au venit prin proiectul Insitutului Cultural Român, care astăzi a căzut, oameni care funcționează ca niște agenții literare.
Dacă ai o carte bună, e practic ușor; totul este să fie o carte valabilă. Găsești o editură mare care să te publice, după care intri și în atenția traducătorilor și lor, dacă le place, te recomandă editurilor din străinătate. Problema e să ai succes la nivelul ăla comercial, ceea ce e foarte greu, pentru că vii dintr-o limbă mică.
Literatura română nu e un val, cum de exemplu, este în cinema. Cinematografia română, la nivel de elită, nu la nivel de consumator obișnuit, e foarte cunoscută. Toți știu de „noul val al cinematografiei române”. Lucrul îmbucurător este că în ultimii ani s-au tras foarte multe cărți, vorbim de sute de cărți traduse din literatura contemporană și se creează încet-încet un nou val al literaturii române, care cred că la un moment dat va exploda. În momentul în care vor fi două-trei nume care vor avea realmente succes în afară, le vor trage după ele și pe celelalte. Venind dintr-o literatură mică, nu poți reuși decît cu brand-ul de literatură română, nu de unul singur. Se întîmplă, dar foarte rar. Dar eu cred că primul lucru, ca scriitor, este să îți dorești să scrii o carte cinstită, o carte pe bune, și după succesul vine de la sine.

„În formarea ta, ca scriitor, e foarte important să ai la cine să te raportezi”

Cît de mult contează să te expui spiritului critic într-un cenaclu literar?

Astăzi nu mai există, din cîte știu, cenacluri literare. Mediul literar s-a schimbat total. În formarea ta, ca scriitor, e foarte important să ai la cine să te raportezi. Adică să fii lăudat, dar doar atunci cînd meriți, dar și criticat atunci cînd trebuie.
Asta e fain în literatură – că poți să scrii un roman sau o carte foarte bună trăind undeva în munți. Dar cred că în mod obișnuit, da, ai nevoie de un mediu care să te încurajeze, fie că e cenaclu literar, fie că ai niște prieteni care chiar sînt intersați de ceea ce faci. Mai degrabă aș spune că a fi într-un mediu literar e calea aia cinstită, dreaptă. Nu întîmplător sînt mai mulți scriitori în Iași decît sînt în zonele în care nu ai mediu universitar.

Vă amintiți de primii cititori ai primelor dumneavoastră încercări literare? Sau de primele reacții la acestea?

Eu nu prea am avut șocuri din astea, pentru că m-am apucat tîrziu de scris. Mă pregăteam pentru carieră universitară. Cînd am scris, eram foarte conștient de ce scriu. Nu am avut naivități, stîngăcii. Reacțiile au fost foarte bune pe proză. Am avut reacții bune chiar de la început.
Cînd m-am apucat de scris, aveam în jur de 25 de ani. Una dintre poveștile mele, chiar de succes, a fost „Lampa cu căciulă”. Cred ca e printre primele două-trei povestiri scrise.

„Cinematografia românească s-a diversificat mult în ultimii ani”

Ați colaborat cu regizorul Radu Jude pentru filmul „Aferim”. Ce planuri/invitații de a colabora mai aveți pentru partea de cinematografie?

Am foarte multe și cu Radu, dar e un pic diferit în literatură. Dacă ai o idee de povestit, te apuci și scrii. La film, discuți idei și pe urmă e o muncă de echipă. Am vorbit și cu Cătălin Mitulescu, Marian Crișan și mai mulți. Dar pînă se leagă și în ideea de bani, unde aplici cu povestea respectivă, cine e interesat, durează.
Radu e acum într-o perioadă în care nu prea ne potrivim, are altă vedere asupra filmului, dar sîntem prieteni în continuare. Sînt convins că o să mai fac film cu Radu, cînd o să găsim o poveste comună. Cel mai aproape proiect de a fi realizat este cu un tînăr regizor, Tudor Botezatu. Am făcut un draft, am aplicat la Centrul Național de Cinematografie, încă n-a cîștigat, l-am scris foarte pe fugă. Acum mai luăm un scenarist, pentru că eu nu am timp să lucrez. Discutăm idei, dar acest proiect cred că e cel mai aproape de a fi făcut, în sensul că deja e un proiect scris cap-coadă.

Mulți spun despre cinematografia românească că are o imagine sumbră, gri. De ce filmele românești cad, adesea, într-o zonă dramatică?

E total fals. Asta o spun oamenii care n-au văzut două filme românești. Cinematografia românească s-a diversificat mult în ultimii ani. Ai și filme comerciale – „Două lozuri”, „Moromeții”, adică filme din toată gama. Oamenii nu înțeleg că nu poți să ai un film gen „Game Of Thrones” sau „The Lord of the Rings” sau mega producții românești, pentru că filmele alea costă sute de miloane de euro.
Hollywoodul știe să își recupereze banii, pentru că are o piață enormă, filmele alea se vînd absolut în toată lumea. Tu, chiar dacă ai face un film, presupunînd, prin absurd, că ți-ar da cineva 20 de milioane de euro, îl faci în limba română, nu intereseaza decît în România. Nu ai unde să vinzi filmul ăla, iar filmele românești de început de asta se făceau în apartament.
Contează finanțarea, filmul se face cu bani. E o performanță de care ar trebui să ne bucurăm. Au filmat în apartament pentru că au avut 3 lei ca să facă filmul ăla. Unde să se ducă? Ce decoruri să facă, dacă ei au primit 3 lei de la Centrul Național de Cinematografie. Normal să facă cadre minimaliste, au fost obligați oamenii să-și pună o poveste într-un cadru minimalist.
Acum lucrurile s-au schimbat foarte mult. Să caute pe Cinemagia să vadă filme românești din ultimii doi-trei ani; să vadă că sînt foarte diferite și au și comedie, au și din în zona comercială. Oamenii clar se referă la cinematografia de acum 10 ani. Lucrurile au evoluat enorm de atunci.

Sînteți o persoană foarte activă. Cum reușiti să vă organizați timpul pentru toate?

Cred că nepunîndu-mi problema. Dar normal că îmi organizez timpul, pentru că altfel aș putea face o mulțime de alte lucruri. Fotografia îmi place foarte mult, dar nu am timp absolut deloc. N-am apucat să scriu o carte de ani de zile și chiar vreau să scriu.
Am început să scriu un roman. Îl iau și eu în funcție de ce îmi e mai drag la momentul respectiv, dar, de exemplu, la FILIT, care îmi e foarte drag, este și simțul datoriei. Sper să ajungem acolo încît să fim mai mulți oameni cu experiență în echipă, iar la un moment dat să devin membru onorific. Chiar mi-aș dori asta, pentru că e foarte multă muncă și am și alte lucruri de făcut. Dar deocamdată nu e cazul. Sîntem o echipă destul de mică, pînă în 10 oameni, dar, dacă ar dispărea unul, ar conta enorm pentru festival, i-ar șubrezi foarte mult structura. Și atunci, pînă nu o să putem fi mai mulți oameni implicați în proiectul ăsta, trebuie să ne asumăm. De multe ori sînt atît de multe lucruri de făcut la Muzeul Literaturii, încît noi practic îl facem în timpul nostru liber.
Oricum simt că sîntem mult mai stăpîni pe ceea ce facem, am căpătat experiența aia care contează. Deci, mi-aș mai mai permite încet-încet să mă mai apuc și de altceva. Dar în ultima jumătate de an înainte de FILIT chiar nu mai pot să îmi iau niciun proiect, mă și organizează mediul înconjurător, dar imi place. Îmi asum asta.

S-au schimbat și întîmplat multe de la încheierea serialului „Animat Planet”. Cum ați construi astăzi scenariul acestui serial? Cît de utile v-ar fi actualele personaje de pe scena publică?

Cred că ar merge la nesfîrșit, pe conceptul de a ironiza idioțenia lumii contemporane la nivel de vedete, că nu erau numai politicieni. Eu am ajuns, în televiziune, la acel nivel în care cred că pot să mă pliez pe foarte multe concepte. Mi se pare mult mai ușor să scrii comercial, odată ce ai un concept bun, decît să faci un film de autor. Numai că e mult mai multă muncă în televiziune, în sensul de meserie, nu de suflet de artist. Pentru „Animat Planet” presupunea să fii foarte înfipt în actualitate și foarte rapid în a scrie, ceea ce înseamnă profesionalism. Dar, la nivel de idei, conceptul e destul de repetitiv, iar dacă îl înțelegi lucrurile vor merge mai ușor.

Ce ar face omul Florin Lăzărescu într-o lume paralelă?

Nu am prea multe regrete, dar cred că mi-ar fi plăcut să fac muzică. Am descoperit foarte tîrziu chitara clasică și am ajuns chiar la un nivel bun după 20 de ani. Am și vrut să fac Conservatorul, dar era a doua facultate, chiar atunci se băgaseră taxe, nu aveam bani. La chitară clasică cred că aveam șanse bune să intru.
În timpul FILIT-ului era atîta stres și mi-a venit în cap să îmi iau o orgă, să învăț să cînt la pian și după festival mi-am adus aminte și mi-am luat. Nu e o avere și îmi place foarte mult.
Sînt foarte mulțumit de viața mea, dar așa, ca fantezie, cred că singura pe care o am este asta: dacă m-aș întoarce în timp, aș aplica mult mai serios pe muzică.

Scurtă biografie

Florin Lăzărescu (n. 1974) este unul din cei mai apreciați scriitori din Iași. Este prozator și scenarist, organizator al Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) Iași și are 10 cărți traduse în străinătate.
Este autorul volumelor Cuiburi de vîsc, Editura OuTopos, 2000, Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri, Editura LiterNet, 2003, Ce se știe despre ursul panda, Editura Polirom, 2003, Trimisul nostru special, Editura Polirom, 2005, Amorțire, Editura Polirom, 2013, Întâmplări și personaje, Editura Polirom, 2015.

Sursă foto: www.facebook.com/florin.lazarescu.writer