Vineri, 30 mai, pe la prînz, Instagramul a vuit în legătură cu un nou scandal. Influencerița Marilu Dobrescu postase pe Youtube un videoclip de aproape două ore numit „Totul despre abuzatorul meu” în care povestea traumele trăite în ultima sa relație. Sîmbătă, 31 mai, spre seară, știrile au anunțat un atac violent. O femeie de 23 de ani, însărcinată, a fost împușcată de către fostul iubit, chiar în fața fetiței ei de doar trei ani. A decedat la spital. Duminică, 1 iunie, am terminat volumul Lumea fraților Tate – Patru ani de investigație în manosferă. Am ales să-l citesc, apoi să scriu o cronică, pentru că sînt de părere că, în verva anului electoral prelungit ce tocmai a trecut, am uitat de o altă mare problemă: cea a masculinității toxice; atît de toxică încît duce la crimă. 

Volumul Lumea fraților Tate, apărut în 2025 la Editura ZYX Books și semnat de jurnaliștii britanici Jamie Tahsin și Matt Shea, prezintă, sub forma unui rezumat bibliografic, parcursul a patru ani de investigație în universul mafiot și misogin conceput de Andrew și Tristan Tate. Cei doi reporteri și-au îndreptat atenția asupra cazului în anul 2019, în perioada în care faima fraților era cel puțin discutabilă. În acel an, Jamie Tahssin a primit un e-mail de la o fostă colegă din care a aflat despre „doi milionari care făceau bani din videochat”.

În prima parte a cărții, cititorul este și el introdus în lumea manosferei, pe care o putem înțelege ca pe totalitatea comunităților online care tratează subiecte pentru bărbați. Deși, în aparență, termenul poate părea oarecum inofensiv, întrucît există, deopotrivă, și comunități online dedicate femeilor, manosfera pe care au creat-o frații Tate a ajuns să crească de la idei și sfaturi despre cum să faci bani și să „agăți fete”, la o întreagă rețea globală misogină și de extremă dreaptă. 

Pentru a intra în lumea lor și a-i convinge să le permită să facă un documentar despre întregul fenomen, Jamie Tahsin și Matt Shea i-au abordat pe frații Tate, propunîndu-le să scrie despre rețeaua condusă de ei, intitulată Camera de război. La început foarte sceptici, apoi mai deschiși, Andrew și Tristan au acceptat acest lucru, deși părerea lor despre presă era una tipică actorilor care cred și/sau promovează teorii ale conspirației: că minte și că nu-și dorește decît să-i atace pe ei, cei mai bogați și puternici oameni ai lumii. Pentru a le cîștiga încrederea, cei doi jurnaliști britanici s-au oferit să participe la un eveniment al Camerei de război, denumit „Testul” și organizat în România, la Brașov, în august 2022. Deși pînă la acel moment, cdei doi jurnaliști mai avuseseră contacte și interviuri cu frații Tate, nu au putut să afle în ce consta acest „Test”  și nici în ce măsură urmau să se implice direct în el. Între timp, însă, în cei doi ani de pandemie care au întîrziat venirea lor în România, au reușit să documenteze suficient încît să descopere întreaga influență a lui Andrew Tate asupra comunităților online de pe Twitter și TikTok. 

În esență, ceea ce a exploatat acesta la maxim a fost nesiguranța bărbaților, cu precădere a celor singuri sau care sufereau în urma unor relații eșuate. Printr-un mecanism psihologic, aș zice similar cu cel cu care politicieni extremiști atrag mase de votanți, frații Tate au trezit în urmăritorii lor, pe lîngă controversă, și foarte multă furie. Totodată, pozînd mereu în ipostaze care impresionau prin lux, alături de modele feminine în costume de baie, ei au devenit subit noul model masculin al băieților și bărbaților din Marea Britanie, din România și – dacă stăm bine să ne gîndim – din întreaga lume. Astfel de imagini utopice au stîrnit, concomitent, admirație și critică de sine în urmăritorii lor. Aceștia deveneau tot mai convinși că trebuie să-l urmeze pe Tate pentru a se bucura de același statut. Bazîndu-se pe acest rezultat, cei doi frați au înființat „programe de doctorat”, ba chiar și o „universitate” online în care alți bărbați puteau învăța cum să-și convingă iubitele, apoi alte femei, să intre în industria sexului online: cu forța și prin manipulare. 

Ajunși în România pentru „Test”, jurnaliștii au devenit tot mai circumspecți în legătură cu evenimentul Camerei de război. În timp ce Jamie rămîne reporterul din spatele camerei, Matt participă activ la această „evaluare a masculinității”. Invocînd mituri din desene animate japoneze și din romane cu aceleași orientări misogine, frații Tate și ceilalți conducători ai Camerei de război explică faptul că „Testul” presupune ca fiecare bărbat înscris să fie aruncat într-o luptă în cușcă cu un bătăuș profesionist din Rusia sau Polonia. Asta pentru că esența filosofiei lui Tate este violența. Rezultatul nu prea poate fi pozitiv pentru niciunul dintre participanți, avînd în vedere că nu sînt sportivi, ci vin din tot felul de zone de expertiză, precum medicină, drept sau economie. Deși e în mod cert cel mai slab pregătit și deși i se oferă posibilitatea să refuze, Matt acceptă să fie și el aruncat în cușcă, pentru a-l convinge de buna lui credință pe Andrew Tate și pentru a ilustra realitatea Camerei de război. Iese din „Test” cu o coastă fisurată, însă reușește să își atingă țelul, cîștigînd nu doar încrederea celor doi frați, ci și respectul lor, cu precădere al lui Tristan care fusese de la bun început mai suspicios în legătură cu cei doi jurnaliști. Totul se prăbușește, însă, cînd, în interviul final, Andrew este întrebat despre acuzațiile de misoginism care i se aduc. 

„[…]Tristan nu știa nimic și încă îl privea cu mîndrie pe Matt. Am coborît treptele, iar Tristan ne-a spus că i-ar plăcea să ne întîlnim la un pahar la Londra[…]. Apoi le-a spus celorlalți să strige de trei ori „Ura!” pentru Matt.

-Să auzim, pentru Matt!

Știind că, în doar cîteva momente, fratele său, aflat la cîțiva pași în spatele nostru, i-ar fi putut povesti cum a decurs interviul final, această experiență a fost una dintre cele mai ciudate și mai stînjenitoare din viața noastră.”

Întorși în Marea Britanie, Jamie și Matt încep să descopere și să documenteze mărturii ale femeilor care au avut de suferit în urma interacțiunilor cu frații Tate. Dincolo de poveștile groaznice, ceea ce este și mai oribil e faptul că justiția nu a putut face nimic pentru ele. Mai multe femei care au fost violate sau abuzate de Andrew au fost lăsate singure în lupta cu doi agresori a căror faimă nu s-a oprit niciodată din crescut. Statisticile făcute în acest context și enunțate în carte arată și mai rău: în Regatul Unit, „potrivit Rape Crisis England and Wales, doar 2,6% dintre violurile raportate se soldează cu o acuzare, cu atît mai puțin cu o condamnare.” Deși în România, la ora actuală, procentul arată doar un pic mai bine, cifrele sînt încă tulburătoare: doar între 20 și 25% dintre violurile raportate și investigate ajung să fie trimise formal în judecată, potrivit unui raport realizat de Centrul FILIA în anul 2024. 

Deși volumul apărut anul acesta este esențial de citit în contextul în care trăim, recunosc, lectura a fost foarte dificilă. De ce? Pentru că oricît aș fi încercat să mă detașez de acest fapt îmi aminteam constant că fiecare rînd din carte este cît se poate de adevărat. Pentru că oricît mi-ar plăcea să cred că Andrew Tate este o himeră, el este cît se poate de real și de periculos și încă nu știm dacă va putea fi oprit. Pentru că manosfera este cea care permite cazuri ca al lui Marilu sau ca al fetei împușcate sîmbătă să devină și ele la fel de reale. Pot, însă, să aplaud și să mă înclin în fața celor doi jurnaliști britanici, dar și în fața jurnaliștilor români care au avut curajul să investigheze lumea fraților Tate.