Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău – regia Luminița Țîcu

Casa de Cultură a Studenților, Iași

Decor: Corina Sărăteanu

Costume: Corina Sărăteanu

Data premierei: 13.09.2014

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu
Împreună cu o prietenă, am urmărit spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, pus în scenă, la Iași, de trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, în regia Luminiței Țîcu. Cu un an în urmă, am fost la o altă producție a aceluiași teatru, despre migrația în Italia. De această dată însă tema a fost radical diferită: foametea din 1946–1947 din RSS Moldovenească.

La ora exactă, cei nouă actori au urcat pe scenă, toți îmbrăcați în negru, sugerînd doliul și memoria colectivă. Distribuția i-a reunit pe Ghenadie Gîlcă, Diana Decuseara-Onică, Valentin Zorilă, Olga Gutu-Cucu, Tinka Mardari, Iurie Focșa, Draga-Dumitra Drumi, Doriana Zubcu-Mărginean și Alexandru Pleșca. Spectacolul face parte dintr-un gen rar explorat – Verbatim, teatrul documentar bazat pe mărturii autentice, în care actorii nu „joacă” roluri clasice, ci transmit, cu o austeritate asumată, povești reale.

Încă din debut, doi actori au ieșit în față și ne-au cerut să ne închidem telefoanele. Au repetat rugămintea de trei ori, la intervale egale, într-un gest ce, la început, părea exagerat. Apoi am înțeles că această repetiție ritualică făcea parte din arhitectura simbolică a spectacolului – un prim semnal al modului în care trauma colectivă se insinuează obsesiv în conștiința noastră.

Spectacolul este construit integral pe mărturii ale supraviețuitorilor foametei organizate de regimul sovietic în anii 1946–1947. Peste 300.000 de oameni au pierit în acea perioadă în Basarabia. În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost consecințe grave la nivelul populației, fiind generată de  distrugerile agriculturii provocate de război și secetă. Teroarea prin înfometare a fost posibilă pentru că se puneau bazele unei noi orînduiri sociale ce nu putea să apară pe cale naturală – orînduirea sovietică.

Textele rostite pe scenă sunt extrase în principal din cartea „În gura foametei”, de Alexei Vakulovski, dar și din „Cartea Foametei”, de Larisa Turea și „Dușmanul de clasă”, de Igor Cașu. Alexei Vakulovski (1949-2006) a fost un profesor de limba și literatura romana care „a refuzat sa devină scriitor sovietic”.

Regizoarea Luminița Țîcu a optat pentru un limbaj scenic minimalist: nu exista decor propriu-zis, iar mișcările au fost reținute, aproape statice. Acest tip de regie, concentrată pe forța cuvîntului, pune accent pe mesajul documentar și pe profunzimea emoțională a mărturiilor.

Fiecare actor interpretează cîte un personaj, un martor al foametei – și nu oferă o fereastră directă către ororile trăite de țăranii din satul Antonești, raionul Ștefan Vodă. Mărturiile sînt de o duritate greu de descris: oameni care ajungeau să mănânce urzici, coajă de copac, rădăcini de papură, alții care vindeau casele și hainele pentru ceva de mîncare. Descoperirea faptului că rădăcina de papură poate fi transformată în făină era trăită ca o adevărată sărbătoare. În unele cazuri, părinții mureau de foame pentru a le lăsa copiilor o șansă la viață.

Cele mai șocante mărturii au fost cele despre canibalism: o mamă care, înfometată, și-a mâncat propriul copil, familii care pierdeau umanitatea în lupta disperată pentru supraviețuire.

Un moment aparte a fost cîntecul „Florile Dalbe”, compus de Ana-Maria Fusu la doar șase ani, pe versurile lui Grigore Vieru.

Cei nouă actori nu joacă. Ei devin purtători ai vocilor reale, ai unei istorii care încă doare. Montarea Luminiței Țâcu nu este doar o creație artistică, este un act de recuperare a adevărului istoric, o mărturie teatrală despre cum un popor a fost adus în pragul extincției prin politici cinice și inumane. Spectacolul nu oferă răspunsuri, ci ridică întrebări: despre memorie, despre complicitate, despre umanitate și despre uitare.

Am ieșit din sală fără cuvinte, cu ochii umezi și cu o greutate în piept. Dar și cu recunoștință pentru cei care au avut curaj să spună această poveste. „Copiii foametei. Mărturii” nu este un simplu spectacol. Este o rană deschisă. O lecție de istorie și de empatie.