De vorba cu Romeo Cosma

(LIFE, 8.00) ROMEO COSMA – JAZZ – INTERVIU / De vorba cu Romeo Cosma, parintele etno-jazz-ului.

(CUZANET, Iasi, 18 octombrie) – Americanii au inventat “groove jazz”, “nu-jazz” sau “jazz rap”. Romeo Cosma a inventat “etno-jazz” deschizand noi directii pentru tanara generatie. Si-a dedicat un sfert din viata pasiunii pentru muzica de calitate, infiintand Clubul de Jazz “Richard Oschanitzky” si Clasa cu profil de Jazz de la Universitatea de Arte “George Enescu din Iasi. In 2002 scoate albumul “Solo piano… in Paris” pentru care a primit premii si numeroase aprecieri din partea criticilor.

Ceea ce-i este caracteristic e faptul ca barierele vechiului jazz sunt modelate facind sa se comprime science fiction-ul, muzica electronica si jazz-ul, cum este cazul in cel de-al doilea album de succes al sau, “Sound Fiction”.

Cartea sa de vizita poate fi completata cu implicarea directa in activitatiile Cenaclului “UNESCO Quasar” si cu indrumarea tinerelor sperante cum ar fi: Maria Raducanu, Mihai Traistariu si Luiza Zan. Romeo Cosma este primul roman care isi da doctoratul in muzica jazz si care se bucura ca reuseste sa stranga aplauze pe scene din intreaga lume.

–       Jazz-ul este un cuvant rostit de multi, dar care pentru cunoscatori are proportii impresionante. In conceptia dumneavoastra in ce moment acest “stil de viata” a devenit inspiratie, pasiune, forta si determinare?

–       Jazz-ul reprezinta  un mod de viata, o forma de exprimare a libertatii interioare si un mod de a exista.

–       Cum ati descrie omul care canta jazz?

–       Prin faptul ca si-a creat un univers, are o lume a lui si se exprima prin intermediul unui limbaj specific. Eu am descoperit jazz-ul inca din tinerete, in liceu, ascultand radio, discuri, mergand chiar la unele concerte – nu erau prea dese pe vrema aceea, dar nu intelegeam ce-i cu muzica aceasta… Era destul de sofisticata. Ma atragea, ma pasiona prin faptul ca avea sonoritati deosebite, o energie formidabila si atunci am inceput sa ma documentez. In timp, am reusit sa descoper un univers sonor, care este cu adevarat fascinant si care mi-a ocupat un sfert din viata…

–       Albumul  “Solo piano… in Paris” este mai mult decat o colectie de benzi sonore. Se sparg barierile sunetelor si ale muzicii, transformandu-se intr-un adevarat spectacol. Ce a simtit compozitorul Romeo Cosma cand a vazut ca proiectul sau prinde contur?

–       A fost primul meu disc de autor si faptul ca am avut posibilitatea de a-mi face cunoscuta muzica a fost o bucurie pentru mine si o incantare pentru fani. Ideea a pornit, surprinzator, de la niste prieteni. Inregistrasem piese la Paris de-a lungul anilor si mi-au propus sa scoatem un album. Acestia le ascultasera si imi spuneau ca ar fi grozav daca as reusi sa-mi reunesc o parte din piesele inregistrate intr-un album.

–       Daca ati fi pus in situatia de alege titlul unei piese care sa va reprezinte intreaga creatie, care ar fi aceasta?

–       Un titlu ar fi cel al piesei “Jazzissimo” sau “Jazzonia” . Albumul “Piano solo… in Paris” estepentru mine un soi de autoportret, in care fiecare piesa reprezinta un moment, o anumita stare, o anumita fata de-a mea.

–       Cate albume au urmat?

–       Au mai fost, dar nu sub foarma aceasta de solo piano, ci in diferite formule: trio vocal-instrumentale, dar “Solo piano” fost primul album lansat in Romania. A primit si un premiu din partea criticii de specialitate pentru cel mai bun album al anului 2002, participand la “Gala Teatrului Romanesc”, organizat de RadioTeleviziunea Romana.

–       Care este profilul unui ascultator de jazz? Cum trebuie sa fie ca sa ajunga pe aceeasi unda cu Dumneavoastra

–       In primul rand sa aiba un anumit nivel de pregatire culturala, sa fie un om deschis, sa fie initiat pentru ca nu poti sa afirmi ca iti place sau nu acest gen decat dupa ce ai trait niste experiente: la concert, la festivaluri, sa interactioneze cu jazzisti. De-abia de-atunci poti zice “Da, domnule, asta este parerea mea despre jazz”. Trebuie sa experimentezi jazz-ul primitiv, jazz-ul clasic si sa te descurci cu cel modern, care are o multime de directii. Pe scurt, cere timp, cere deschidere, nevoia aceasta de a fi informat, placerea aceasta de a trai actul creativ. Asistand la un astfel de concert, ai ocazia unica de a intra in laboratorul artistului pentru a vedea cum reactioneaza el in timp real. Aceasta este frumusetea…

 Urmasul lui Oschanitzky

– Discul contine o bossanova – “Culorile lacrimei”, dedicata artistului Richard Oschanitzky. Mai mult, Clubul de Jazz al carui membru fondator sunteti ii poarta numele. De unde izvoraste aceasta admiratie?

– Izvoraste tot din experienta mea jazzistica, muzicala. Cum spuneam, ascultam diferite posturi de radio, albume si, la un moment dat, am descoperit muzica lui Oschanitzky, dar evenimentul care a marcat infiintarea Clubului in 1979 a fost plecarea lui din lumea asta, prematura de altfel (40 de ani). Evenimentul acesta nefericit ne-a determinat pe mine si pe cativa admiratori ai artistului – Alex Vasiliu, Victor Huminic si George Pinzaru chiar dupa cateva saptamani dupa ce am aflat trista veste sa infiintam la Casa de Cultura a Studentilor un club care sa-i poarta numele. De-atunci am avut o activitate neintrerupta, eu am coordonat in acesti 30 de ani clubul si am organizat numeroase manifestari incepand cu auditii, videoauditii, master class-uri, workshop-uri si continuand cu concerte, recitaluri si chiar festivaluri de jazz.

– Ce a adus nou acest club?

– La inceput ne-am propus sa facem cunoscuta personalitatea lui Oschanitzky si opera lui in randul tinerilor, deoarce este un mare compozitor al secolului XX. Apoi, sa promovam acest fenomen care se numeste jazz si care a devenit definitoriu pentru muzica secolului XX. Nu putem vorbi despre evolutia muzicii fara sa amintim de fenomenul jazz. Ne-am organizat in asa fel incat sa formam tinerele generatii, sa le oferim o alternativa dincolo de ce se difuzeaza pe canalele obisnuite de media, ceva care sa-i atraga. In acele vremuri chiar era o muzica marginalizata, dar tolerata pentru ca era preponderent intrumentala si, neavand text, nu punea prea mari probleme. Dupa 90 au inceput schimbarile deoarece in invatamantul superior s-a pus in discutie infiintarea unei clase de jazz la Conservator, ceea ce era de neimaginat cu cativa ani in urma. Asa ca, in 1993, s-a infiintat prima Clasa de Jazz din Iasi, la Universitatea “George Enescu”, al carei coordonator sunt pana in prezent. Practic, ce-am inceput la club am extins la un nivel univeristar. Am incercat sa aduc si sa initiez studentii in tainele acestui gen muzical. Am fost primul roman care si-a dat doctoratul in muzica jazz, o adevarata onoare pentru mine.

Moda este ceva… care se demodeaza repede

– Jazz-ul este pentru neinitiati un gen muzical ca oricare altul. Pentru cunoscatori este o adevarata cultura unde libertatea, echilibrul interior si pasiunea se completeaza perfect, dar fata de care majoritatea tinerilor arata indiferenta. Cum credeti ca trebuie promovat jazz-ul?

– Simplu. Asa cum facem noi, prin studentii pe care i-am avut, prin Centrul Cultural German sau Francez, prin TVR Iasi si Radio Iasi unde au fost emisiuni de jazz. Am avut si eu timp de 10 ani o emisiune despre jazz la Radio Nord Est, am fost invitat permanent la ei. Mass-media romaneasca promoveaza 99% muzica de consum, nici macar un sfert din programul lor nu contine muzica pentru un nivel mai inalt din punct de vedere cultural. Pur si simplu a devenit o marfa, o muzica de moda. “Si stiti care este definita modei, nu? Moda este ceva care se demodeaza repede”. Muzica aceasta noua o consumi si pe urma o arunci la cos.

– Cum a decurs relatia cu jazzmanii romani pe parcursul carierii?

– Am colaborat cu majoritatea jazzman-ilor din Romania incepand cu Johnny Raducanu, Eugen Gordin pana la cei mai tineri. La club s-au format voci care au devenit celebre: Maria Raducanu, Luiza Zan. A fost o scoala buna aici, am descoperit talente si le-am indrumat pe perioada studentiei, dupa care fiecare si-a gasit drumul si unii dintre ei chiar au ajuns staruri in domeniu, cum e Maria Raducanu.

– Ati participat la multe festivaluri de jazz atat din Europa de Vest cat si la nivel national. Ce-ati reusit sa aduceti din aceste tari si cum s-a schimbat perceptia in urma “schimbului de experienta”?

– Spre deosebire de alte genuri, jazz-ul are un limbaj comun. Deci, un jazzman din Romania cu unul din Austria, spre exemplu, se pot intalni si canta fara nicio pregatire in mod direct. Dar exista si deosebiri, fiecare zona isi dezvolta anumite directii. Este vorba despre o evolutie de peste 100 de ani si-atunci exista numeroase stiluri, tipuri de exprimare diferite. Exista o scoala americana de jazz, o scoala europeana de jazz… Esenta ar fi ca fiecare a incercat sa-si puna amprenta personala, sa fie cat mai original, sa nu copieze modelul american. Am incercat sa-mi gasesc un limbaj propriu de exprimare, chiar daca am invatat de la maestrii ca Oschanitzky, mi-am urmat calea mea, sa ma pot identifica si sursa de inspiratie cea mai importanta a fost folclorul romanesc, un izvor mereu proaspat, la indemana orisicui, atat de bogata ca ar fi o nedreptate sa nu o folosim. Am simtit ca cei care ma asculta descopera intr-adevar Ceva-ul acela unic. In orice domeniu exista o suprasaturatie asa ca publicul e greu de impresionat: atatea evenimente, atatea lucruri care se dau zilnic in cantitati uriase… E foarte greu sa vii tu si sa impresionezi cu ceva aparte, dar intre zonele culturale vestice si est-europene inca mai exista multe necunoscute.

Muzica electronica plus S.F… Rezulta “Sound Fiction”

– Sunteti Membru al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, al cenaclului “UNESCO Quasar”, compozitor si pianist. Care este sursa dumneavoastra de energie?

– Probabil ca Dumnezeu. Poate ca aceasta energie este si pentru ca ceea ce fac nu se datoreaza faptului ca sunt platit sau ca am o programa care trebuie sa o urmez. O fac din pasiune, am facut acest lucru fara sa ma oblige cineva. La scoala nu m-a obligat nimeni sa cant jazz. Am facut acest lucru in timpul liber, in afara orelor de pian. M-a atras. Cand iti cade ceva cu tronc faci orice pentru acel lucru.

– Sunteti si membru al Clubului Quasar. Cum se impaca muzica electronica cu SF-ul?

– Sunt pasionat de tot ce inseamna stiinta, de teoriile stiintifice, de Cosmos, imi cumpar toate revistele de astronomie. Traim in Iasul acesta romantic, generatii dupa generatii, dar uitam ca suntem cat un graunte de viata intr-o infinitate. Mereu mi-am pus intrebari despre cum au aparut viata, Pamantul… Acest lucru m-a apropiat de colegii de la Quasar, de regretatul Dan Merisca, de Lucian Merisca. Am legat o prietenie puternica pentru ca si ei erau si sunt visatori, entuziasti, pasionati de ceea ce faceau si chiar daca nu aveau legatura directa cu muzica, m-au atras prin schimbul lor de idei, prin viziunile si spiritul lor critic. Faceam niste intalniri grozave la Casa Studentilor si acestia au venit cu ideea ca ar vrea sa extinda activitatile. Inainte de ‘90, cand am inceput, aparatura era foarte scumpa, nu aveam acces la tehnologie si greu gaseai un instrument electronic. A urmat un concurs de creatie de muzica electronica cu premii, cu invitati din tara si, in cele din urma, un album cu membrii cenaclului intitulat “Sound Fiction” (ne-am jucat cu literele “S” si “F”). Am continuat in aceasta directie deoarece e o lume intr-adevar fascinanta si datorita faptului ca piata noastra nu mai poate fi conceputa fara tehnologie digitala.

– In ce masura a reusit literatura SF sa va inspire?

– M-am inspirat din Cartile Sfinte, din serialele Star Wars, Star Trek. Publicul le-a primit extraordinar de bine. La fiecare congres sau la fiecare intalnire Quasar am avut concerte organizate cu studentii care au avut un succes formidabil si toti SF-istii din toata tara se intrebau: “Ce ne mai aduce nou Domnul Cosma, ce surpriza?” Le-am adus tot felul de nebunii cu dansuri, miscari, proiectii, deci tot ce-am avut la indemana am folosit pentru a realiza spectacole cat mai deosebite.

“Prin jazz, avem cu toti iluzia acesului la fructul interzis”

 –       Jazz-ul este un gen muzical mai putin degustat de public, ceea ce inseamna ca nu reuseste sa aduca un castig prea mare si nici celebritate. Dumneavoastra cum v-ati descurcati?

–       Nu m-au interesat nici castigurile materiale, nici celebritatea. M-a interesat bucuria de a munci pentru ca jazz-ul iti ofera posibilitatea de a te exprima liber, atat intr-un cadru intim cu colegii, cat si pe scena. Una din regulile importante este spontaneitatea. Improvizatia iti da sansa sa te exprimi in mod direct, fara niciun alt mod de pregatiri, de trucuri. Exact asa cum esti tu. Nu ai cum sa te ascunzi, sa pacalesti pe cineva. Te urci pe scena si trebuie sa transpui in sunete ceea ce simti tu in acea clipa. Poate este una dintre cele mai autentice forme de manifestare. Improvizatia o regasim de-a lungul secolelor, dar pentru sec XX, jazz-ul a fost in mod clar forma cea mai autentica. Prin jazz, un artist care are intr-adevar expresivitate, energie, poate transmite un mesaj puternic.

–       Cat de bine pregatiti sperati sa fie viitorii solisti si compozitori de muzica jazz si ce credeti ca se va intampla cu acest stil in urma aparitiei noii generatii?

–       Sper ca cei care vin la clubul si la clasa de jazz sa invete cat mai multe din experienta mea. Imi doresc ca acestia sa se descopere pe ei insisi si sa devina fiecare o personalitate clar individualizata. Jazzul va rezista deocamdata in fata tuturor “tendintelor de arta multiplicata mecanic”. Schimbari vor fi datorita evolutiei tehnologice.

–       Afirmati la un moment dat ca “prin jazz, avem cu toti iluzia acesului la fructul interzis”. Exista in jazz lucruri interzise?

–       Interzise?! Atunci traiam intr-o epoca in care libertatea era mult ingradita. Jazz-ul venind dinspre o alta zona, alta cultura, aducea o nota de libertate pe care toti ne-o doream. Vroiam sa calatorim, sa avem acces la orice. Cei care intrau in aceasta zona iubeau tipul acesta de exprimare artistica pentru ca le oferea acea libertate.Ne simteam cu totii ca intr-o colivie, foarte putine lumini reuseau sa strabata pana la noi. Muzica de jazz m-a implinit… Will never end this story… / Radu Emilia, Dorina Tanase