Povestile lui Ion Mitican

(LIFE, 07.00) ION MITICAN – INTERVIU / Ion Mitican – un romantic pe peronul iesean.
(CUZANET, Iasi, 7 noiembrie) – Cu lupa printre monumentele Iasului, Ion Mitican a reusit sa faca lumina atat in povestile Iasului, prin scrierile sale. cat si in satul sau natal, Danesti , unde a fost cel care a adus taranilor curentul electric. Povesteste cu drag despre perioada studentiei si despre balurile de la universitate unde putea sa mai cucereasca cate o tanara "domnita". Vorbeste tot timpul ci precizie, de parca cei 80 de ani care au trecut nu au reusit sa stearga nimic. Astazi il vezi cum zambeste cu drag cursantilor pe care ii are la Clubul CFR si carora la explica notiuni de Informatica, dar si contiuna sa scrie Istoria Iasului in unele din ziarele locale ori pe blogul sau personal. Marea lui dorinta de a face istorie se implineste de ceva vreme si cu fiecare emisiune pe care o realizeaza la Tele'M: “Iasul lui Mitican”.

– In copilarie erati fascinat de emisiunile radiofonice, in special de “Teatrul la microfon”, asa ca in clasa a V-a v-ati inarmat cu rabdare, cu o doza mare de curiozitate si cu brosura “Construiti-va un aparat de radio” si ati mesterit propriul radio cu galena…

– Ideea mi-a venit din ziarul Stiintelor, care era in acea vreme facut pentru tineri si fiind prezentate tot felul de constructii la un nivel de incepatori, de clasa primara, de liceu. Acolo am gasit cum sa fac un radio. Si cum in aceea perioada nu aveau decat popa si invatatorul din sat radio, noi cei care eram de-o varsta ne-am mobilizat. Am luat lingura de plumb din bucatarie si am facut-o marunt cu pila si am facut-o praf, am luat din beci niste sulf si am facut un amestec din praful de sulf si cel de plumb, l-am pus intr-o lingura la o flacara de unde rezulta  o sulfura de plumb. Asa transformam undele de radio, care circula prin aer, in unde sonore si asa reuseam sa ascultam radio Bucuresti impreuna cu ceilalti copii. Insa in timpul razboiului nu aveam voie, dar noi nu stiam acest lucru. Am fost reclamati si a venit un gardian la noi care sa ne ceara radioul, crezand ca este un radio mare si s-a trezit ca cateva sarme pe masa. 

– Dar vacantele de vara cum vi le petreceati?

– Cand eram mici, cu vaca si cu oile. Noi, copii de la tara, eram ajutoarele de baza ale parintiilor. Ei aveau de prasit, de secerat, de adunat fanul. Duminica faceam serbari, ne adunam vreo 40 de elevi si dadeam tot felul de spetacole. Seara faceam repetitii la teatru, am jucat si “O noapte furtunoasa”, spuneam poezii. Si acolo aveam ocazia sa curtam fetele, mai stateam si pe o prispa si ne mai “gigiuleam” cate o fata. 

– Cum se curtau fetele in perioada aceea?

– Era frumos pentru ca exista romantism. Nu se mergea prea departe, cum o fac tinerii de astazi. Atunci iti trebuia jumatate de an ca sa ajungi sa pui mana mai mult pe dansa, in rest o tineai doar cu varfurile degetelor de mana sau te lasa dupa un timp sa o saruti pe gat. Acum daca ai cunoaste un baiat care ar incerca pe strada sa fie gingas, numai sa te prinda cu degetele sau de mana ar fi considerat prost.

– Ati crescut in satul vasluian Danesti , dar Iasul a fost, spargand barierele cliseistice, “dragoste la prima vedere”….

– Nu m-a atras ceva special la Iasi . Eu am avut norocul ca sora mamei s-a casatorit cu un plutonier si s-a stabilit aici. Matusa a facut doi copii si au venit la tara la bunici intr-un an si ei mi-au zis de ce nu vin la Iasi la scoala. Eu trebuia sa trec in clasa a V-a. Am dat la Liceul National, unde trebuiau sa intru cu bursa, pentru ca pe atunci sa platea ca sa faci o scoala. Examenul de admitere din vara si l-am luat cu 5 si ceva, asa ca in mi-am pus fundul la bataie si m-am apucat de invatat. In toamna am dat iar si l-am luat cu 8.30 si am obtinut bursa. Taxa scoalara era foarte mare, in banii de astazi ar fi de ordinul milioanelor. In timpul liceului am avut profesori care au incercat sa sadeasca in sufletul copiilor dragoste fata de oras, fata de trecut, fata de patrimoniu, fata de istorie, incat marea nenorocire a noastra era ca ajungeam sa fim asa de bine pregatiti ca nu stiam unde sa ne ducem dupa terminarea liceului. Majoritatea am dat la Politehnica, cu toate ca, in ce ma priveste, in sufletul meu eram indragostit de Iasi si vroiam sa dau la istorie. 

“La 12 noaptea se sting luminile”  

– De ce episod din timpul facultatii va amintiti cu drag?

– Sambata seara erau la facultate reuniuni si veneau fetele de la toate facultatile. Fetele frumoase erau ochite imediat, apoi stateam frumos si vorbeam cu ele. Daca aveam noroc, reuseam sa ducem fata la cinematograf, unde rulau filmele fara oprire. Mai cu haz mai cu necaz, intr-una din serile petrecute la teatru, la un moment dat, dintr-o loja se auzi “lasa-ma domnule in pace ca sunt popa”. Baietii care nu aveau prietene incepeau sa pipaie fetele si au fost indusi in eroare de faptul ca preotul avea parul lung, asa ca nici acesta n-a scapat “nebotezat”. 

– Cum reuseati in timpul studentiei sa va bucurati de timpul liber?

– Nu prea aveam noi la Politehnica timp liber pentru ca aveam lucrari, planuri, proiecte, dar ne distram sambata seara – ne strangeam cate 1.000 de studenti in sala Facultatii de Teologie. Cand eram prea multi ieseam in curtea din spate si puneam acolo un casetofon sub castan si cantam toata noaptea. Cei de la Mitropolie veneau si ne certau ca le stricam slujbele. Cele mai frumoase erau balurile Univesitatiilor din Sala Pasilor pierduti cand se reuneau toate facultatile si toata floarea universitatii. Fetele veneau cu baietii de mana si trebuia sa aiba grija de ea ca altfel i-o luau golanii. Se dansa dintr-un capat in altul vals, tango si pe la 12 noaptea se stingeau luminile. O alta activitate in afara orelor erau cercurile de studii.  La sfarsitul anului I de facultate m-am inscris in UNSR (Uniunea Nationala a Studentilor Romani ), in cadrul careia se tineau tot felul de cercuri la Casa de Cultura a Studentilor, cercuri ce reuseau, in fiecare seara, sa umple salile cu pasionati de radio, dans, muzica, istorie sau matematica. Era obligatoriu la vremea aceea ca un student sa participle la un cerc de cultura pentru a nu fii considerat incult. Asa putea sa ne facem relatii si sa participam la tot felul de schimburi intre studenti. Intr-un an, am plecat un tren intreg de studenti intr-o excursie pe ruta Iasi – Praga. Acolo am fost asteptati de reprezentantii Uniunii Studentesti care ne-au aratat orasul. Eu am ales cercul de turism. Sambata seara aproape ca plangeam uneori ca nu mai puteam merge la reuniuniile cu colegii de facultate, pentru ca trebuia sa mergem la cursurile de istorie. In perioada Craciunului toti plecam acasa, iar pe noi, cei de la turism, ne-au chemat intr-o tabara internationala la Sinaia, cu studenti din Franta, Germania unde ne duceam la bun sfarsit sarcina de ghid.  

"S-a facut lumina in sat”  

– Tanar absolvent al Facultatii de Electrotehnica, ati refuzat repartitia Ministerului Energiei Electrice pentru un post de electrician la Vaslui. Ati luptat impotriva curentului pentru curent…

– Am vrut sa-mi electrific satul. Faceam conferinte vara la tara, pe perioada studentiei si le povesteam taranilor diverse lucruri despre tunete, fulgere, curent electric sau radio. Dupa ce am terminat facultatea era normal sa-mi respect angajamentul fata de ei. Aveam o repartitie foarte buna la Ministerul Energiei Electrice si, cu toate astea, am cerut rectorului sa ma lase sa plec la Vaslui. Acesta ramane uimit de dorinta mea, pentru ca acolo nu existau instalatii electrice. In loc sa ma angajez pe post de inginer, m-am angajat ca electrician. Vroiam sa fiu cat mai aproape de satul meu care era la 20 de kilometrii distanta. M-am imprietenit cu cei de la uzina ca sa pot lua si eu niste sarma, pentru ca de asta aveam nevoie in sat. La 23 august 1955 s-a facut lumina in sat. Pe la ora doua, dupa masa se auzea la radio: “Se transmite din satul Danesti, Vaslui pornirea curentului prin autoimpunere” (adica prin mijloace locale, nu investitii de la stat). Statul facea astfel de investitii doar in localitatiile de mare importanta, centre de radio, sate colectivizate. Iar Danestiul era un sat de razesti de pe timpul lui Stefan cel Mare. In ziua aceea s-au adunat toti din satul nostru si de prin satele vecine la Caminul Cultural si toti asteptau de acum sa vina curentul, iar noi eram tamaie pentru ca grupul de electrogen se invartea, dar nu dadea current. Am impresia si in ziua de astazi ca ne-a sabotat cineva, sa ne taie putin din elan, pentru ca erau multi mesteri pe acolo veniti de pe la Vaslui care erau invidiosi pe ceea ce reusisem noi sa facem. Balul a inceput pana la urma pe intuneric si pe la ora 22 s-a facut o lumina mare. S-a luminat tot satul si toata lumea tipa de bucurie. Acesta este un moment frumos din viata mea.

– Pasiunea pentru undele hertziene, fire si amperi nu s-a oprit la radioul din copilarie. Cat timp a fost necesar pana ati convins Regionala CFR ca sistemul de radiotelefonie pe caile ferate este un proiect fezabil?

– La calea ferata, trenurile merg pe baza semnalelor. Cand trebuie sa intre in gara urmatoare, va avea un semnal in fata: daca-i verde are voie sa intre, daca-i rosu trebuie sa astepte sa se elibereze linia. Mai este o culoare intermediara, galben, care il atentioneaza pe mecanicul de locomotiva ca va urma un rosu. Semnalele acestea sunt bune la vreme de soare, dar cand rapidul merge cu 80km/h se pomeneste ca pune rosu in fata lui cand a ajuns la un kilometru diferenta de celalat tren. Pentru aceasta viteza are nevoie de cel putin trei kilometri ca sa poata evita un accident. O nenorocire de genul acesta a fost la Frunzeasca, era o vreme urata, cu ceata, rapidul mergea spre Bucuresti cu mare viteza. In aceasta localitate i s-a pus rosu in fata mecanicului si trebuia cumva sa ocoleasca pe o ruta secundara. Nu a mai avut timp pentru ca a deraiat: 50 de morti si 80 de raniti. Cand e ceata din decembrie-ianuarie, nu vezi la trei metri, d-apoi sa vezi un tren de cateva zeci de metri. In anii ’65 – ’66, lucram la CFR si m-am documentat mult despre statiile radio, iar in Europa de Vest se introdusese deja comunicatiile pe caile ferate. Mecanicul nu mai trebuia sa se bazeze numai pe semnal, ci sa poata comunica si cu impiegatul pentru a evita accidentele. Timp de trei ani am procurat reviste – se procurau destul de greu si vorba aceea, cu “pacate” – mai ales ca erai tot timpul luat in vizor de securistii care umblau toti cu limba scoasa doar poate-poate vor avea si ei activitate, sa prinda niste spioni. Cel mai probabil este ca ne-au luat la ochi, dar in 1973 am reusit: exista radio pe ruta Iasi – Nicolina – Ciurea – Barnova. Va dati seama ce imbunatatire? Acest lucru echivala cu o investitie uriasa, sa pui aparate in gari, surse de curent electric, trebuia schimbat dinamul care merge prost. A fost o munca de Sisif, dar n-am dat doi bani pe ce spuneau cei cu “ochi albastri” (n.n. uniforma securistilor era cu galoane albastre) pentru ca faceam asta pentru tara. Urmatorul pas a fost sa extindem reteaua de radiotelefonie pe ruta Iasi – Vaslui – Tecuci, ajungand in cele din urma pana la Bucuresti. Ne-a fost foarte greu pentru ca in acea perioada comunicatiile nu erau permise publicului larg sau institutiilor civile, ci apartineau doar Armatei care primea ordine de la Moscova. Se gandeau ca daca dau drumul la toti pe locomotive sa aiba aparate, cine stie cine putea sa inceapa sa spuna ceva in strainatate. Ce puteam spune in conditiile in care aceste dispozitive mergeau doar pe o distanta de 10 – 12 kilometri. Ne spuneau cateodata: “Mai tovarasi, dar voi v-ati luat raspundere mare. Daca unul vorbeste cine stie ce? Fiti linistit, poate sa-l auda impiegatul din gara cealalata, care putea sa se prefaca cum ca nu a auzit si gata”. Aparatele acestea nu erau de mare putere, dar batranii, mai fricosi, nu s-au implicat si se uitau cu mila la noi crezand ca vom ajunge intr-o buna zi la puscarie.

– Ati editat chiar si volumul intitulat “Radiotelefonie-principii”, care este printre putinele carti care trateaza aceasta tema…

– Prima data am scos trei brosuri si apoi aceasta carte, la Editura Tehnica, cea mai mare editura la acea vreme. Daca publicai acolo erai “cineva”. Am intampinat greutati din cauza subiectului, dar nu m-am lasat asa de usor.  

Pastila Iasului  

– Cealalalta jumatate din viata ati stat cu lupa in mana cautand mistere ale Iasului si incercand sa dezlegati enigme despre vremuri demult apuse. Cine a fost cel care v-a insuflat pasiunea pentru istorie?

– Pasiunea mea pentru istorie am descoperit-o inca de cand eram in scoala primara, unde am avut profesori de limba romana foarte buni care, pe langa ortografie si gramatica, incercau sa ne transforme pe noi, elevi, in devoratori de istorie. Ne povesteau detalii despre Eminescu, Creanga, Titu Maiorescu. Stiam inca din clasa a II-a ce reprezenta Junimea, ce era “Convorbiri Literare”, “Viata Romaneasca” s.a.m.d. Sambata, cum nu se faceau ore, profesorii diriginti mergeau cu elevii pe teren, aratandu-ne casele personalitatilor iesene. Pana in ’89, in generatiile care au urmat, se mergea la Bojdeuca lui Creanga, la Palat sau la Pogor. Exista obiceiul de a lega tinerii de bastina, locul unde ai crescut. Cand terminam liceul aveam mai multe drumuri deschise: unii se indreptau spre Litere, Filosofie, Stiinte naturale ori Geografie. Eu am ales Politehnica pentru ca aveam in suflet dorinta de a electrifica satul natal. Odata cu electrificarea satului am facut si radioficarea, fiecare avand cate un difuzor in casa. Nu ne-am oprit aici, ci am adus si cinematograful. Televizoare si radiouri nu aveau toti, dar difuzoarele se aflau in casa fiecaruia chiar daca nu avea ce sa puna pe masa. Era un mijloc de culturalizare. 

– Ati editat 16 volume care au ca subiect orasul de pe cele sapte coline si personalitatile care si-au pus amprenta asupra lui. De curand a aparut “Ne intalnim cu Veronica Micle”, ultimul volum care va poarta semnatura. Mai are Iasul secrete pe care Ion Mitican sa nu le fi descoperit inca?

– Iasul este un oras care are peste 400 de locuri istorice, din care nu sunt vehiculate decat 50, toata lumea axandu-se pe Mitropolie, Trei Ierarhi, Palatul Culturii, Teatrul National. Toti oamenii acestia de mare importanta internationala au copilarit, au locuit undeva pe Sararie, in Copou, in Podu Ros sau in Pacurari. Aceste locuri ar trebui luate in evidenta, pentru ca este inutil sa vorbim despre Tipografia Junimea daca nu va sti nimeni ca aceasta a fost in coltul strazii Vasile Alecsandri cu Cuza Voda. Eu am inceput sa scriu de prin anii ’80. Am facut oferte la revistele “Cronica”,” Convorbiri literare” si “Flacara Iasului”. Am inceput cu “Cronica”, dar aceasta era o revista inchisa, era adresata doar intelectualilor, cu un tiraj de 1.000 de exemplare din care se citeau doar 150. Restul, abonatii de aceasta gazeta o puneau in buzunar si mergeau pe strada ca sa vada ceilalti ca ei sint intelectuali, fara ca sa aiba… timp sa citeasca. Cele patru pagini erau pline de politice, cu tovarasul, cu tovarasa si cu marile lor realizari, asa ca au cautat si ceva diferit, asa ca am venit eu cu o pastila despre orasul Iasi. In schimb, ziarul “Flacara Iasiului”, care aparea in 30 de mii de exemplare, era acesibil tuturor categoriilor de oameni, asa ca fara sa privesc inapoi, m-am indreptat spre noua redactie Au trecut 25 de ani de-atunci si iaca: inca scriu la gazeta, la gazeta Patriarhiei si tratez subiecte trasnet.

– Cand nu sunteti de gasit la cursurile de utilizare a computerului de la Clubul CFR, adaugati inca o lectie de istorie pe blogurile dumneavoastra. De ce ati decis sa va faceti un jurnal public?

– Pentru ca ziarul dispare si sunt subiecte importante care trebuie sa reziste si la care sa poata avea acces si studentii.  

– Astazi prezentati iesenilor o emisiune televizata despre istoria orasului.Cum este de fapt "Iasul lui Mitican"?

– Incerc sa elimin intotdeauna aspectele urate, mizerabile si pledez pentru o cauza frumoasa, pentru romantism. / Dorina Mihaela Tanase, Emilia Radu