Ada Lupu, în vîrstă de 28 de ani și originară din Botoșani, este în prezent actriță a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Tînăra artistă a cîștigat în 2014 Marele Premiul „Ștefan Iordache” la Gala Tînărului Actor HOP, în 2016 Premiul I pentru Dramaturgie-Monodramă cu piesa sa „Povestea păsării fără cuib”, la Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” de la Bacău și în 2018 Premiul  UNITER pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar cu rolul din „Măcelăria  lui Iov”, în regia lui Radu Afrim. Am descoperit mai multe detalii despre omul și actorul din spatele acestor premii, în interviul pe care ni l-a acordat.

Cît de importante sînt pentru tine confirmările oamenilor din jur, fie aceștia din domeniul teatral sau nu?

Pentru mine e important orice fel de feedback, fie că e din partea oamenilor de specialitate, fie că e din parte publicului obișnuit. Cu atît mai mult atunci cînd feedback-ul ăsta se concretizează într-o confirmare, adică într-o reacție pozitivă la munca mea. Pentru mine e, în primul rind, un stimul foarte important și, cumva, eu alternez destul de des felul de raportare la ceea ce fac și la sensul meu ca actor. Și de multe ori m-am agățat de anumite reacții pe care le-am primit de-a lungul timpului și care mă încarcă chiar și după cîțiva ani de la momentul în care le-am primit din partea unor oameni. Deci, e important, e foarte important. În definitiv, munca asta o faci și pentru ceilalți.

E adevărat că arta, în general, e un impuls natural, dar, ca actor, ești absolut dependent de oamenii care consumă arta ta. Și e poate cel mai important lucru, că-ți dă impresia că ai un sens. Dacă n-aș avea recții, n-aș ști de ce fac. Ar fi ceva egoist, doar ca o defulare a sentimentelor mele.

Ai spus într-un interviu că important pentru tine e să îți placă personajul pe care îl joci, eventual regizorul și spectacolul. Cît de mult consideri că îți afectează interpretarea un rol pe care nu îl agreezi?

Nu prea se întîmplă să nu agreez un rol în sine. Chiar dacă un anumit personaj nu mă convinge de la început, adică de la lectură, întotdeauna aștept să văd ce se întîmplă mai departe, ce se întîmplă în urma întîlnirii cu colegii, cu ceilalți actori, cu regizorul. Aștept, practic, integrarea personajului respectiv în spectacol. Și, dacă se întîmplă să nu mă simt bine, încerc să îmi păstrez profesionalismul și să fac cu aceeași implicare și cu același devotament rolul respectiv. Doar că eu, subconștient, simt un soi de insatisfacție, indiferent cît de mult încerc să acopăr asta. Asta sună poate puțin diletant, dar eu cred că întotdeauna actorul dezvoltă atașamente față de personajele lui și atașamentele astea sînt diferite, pentru că avem și noi gusturile noastre, sensibilitățile noastre. Deci, dacă personajul nu mă convinge, îmi afectează interpretarea. Dar asta poate fi salvat întotdeauna de regie, repet, și de tot ce se întîmplă în spectacol.

Ca un personaj să nu mă convingă, ar trebui să nu mă înțeleg nici cu oamenii din jur, să nu-mi placă nici viziunea regizorală, să nu înțeleg exact ce am de făcut. Uneori poate nu-mi place foarte mult, dar dacă am înțeles exact ce vrea regizorul și fac și simt că din punctul ăsta de vedere mi-am îndeplinit datoria, atunci nu consider că e un personaj sacrificat. Că fac ce mi s-a cerut și nu prea contează neapărat ce gîndesc eu despre el.

Cum ai lucrat cu regizorul Radu Afrim?

Am lucrat extraordinar cu el. Întîlnirea noastră nu a fost doar o întîlnire, a fost un parcurs întreg, cel puțin pentru mine. Cînd l-am întîlnit, chiar la început, eram la master, apoi a mai venit și am mai făcut încă două spectacole, apoi am lucrat și la Piatra Neamț cu el. Am patru spectacole pînă acum și, cu cît a trecut timpul, cu atît ne-am apropiat tot mai mult și, cunoscîndu-ne, am început să intrăm cumva unul în universul celulilalt, dar foarte atent și foarte delicat. Poate uneori lucrurile s-au întîmplat destul de brutal emoțional. Dar în definitiv am ajuns la un soi de armonie foarte special, pe care n-am mai întîlnit-o în teatru și aș putea risca să spun că ceea ce am trăit cu el, cu repetițiile și cu rolurile pe care le-am avut, e exact ceea ce aș numi eu „artă”. Am simțit că am lucrat ca un artist, cu adevărat un artist.

Tot într-un interviu ai spus că ți-ai dori o combinație între teatrul de animație și actorie. Îmi poți descrie cum ar arăta un astfel de spectacol? Dacă ai scris unul pînă acum sau dacă ai o idee generală.

Da, cred că totodată am zis și că nu am exact în cap ideea de spectacol care ar combina teatrul de animație și arta actorului într-o manieră ideală. Eu am făcut studiile de licență la Secția de păpuși și marionete și-l aveam profesor pe Ciprian Huțanu, care ne arăta tot felul de spectacole de teatru de animație din Europa, din lume, în general, care erau absolut fabuloase. Și erau chiar cîteva companii pe care toată facultatea le urmărea. Am rămas atașată de spectacolele astea cu forme neconvenționale, cu obiecte neconvenționale, și cred că un text în care anumite personaje ar permite interpretarea lor prin tehnici ale teatrului de animație ar fi suficient. Nu cred că poți să faci asta oricum. Cred că, dacă vrei să combini, adică nu să faci doar animație sau doar teatru dramatic, trebuie să ai o justificare pentru care faci asta, nu pur și simplu ca să fie interesant. Cred că, dacă ai găsi un text în care anumite personaje ar putea fi interpretate astfel sau dacă ai găsi o idee regizorală, un concept al spectacolului care ar cere poate dedublarea unor personaje sau interpretarea lor într-o altă cheie, atunci ai putea să-l faci.

„Prin personaje, m-am reîntîlnit cu mine”

Ce ai învățat pînă acum de la personajele tale?

Am învățat foarte mult. Majoritatea personajelor mele sînt destul de dramatice, au destine nefericite. Foarte rar am jucat roluri comice, dar, cu toate astea, întotdeauna eu am căutat lumina din fiecare personaj. Și cu cît universul personajului era mai întunecat, cu atît eu insistam mai mult asupra luminii. Și am descoperit un soi de bunătate a mea; asta în primul rînd. Am descoperit că sînt un om empatic, că am un sîmbure de bunătate în mine și asta m-a ajutat foarte mult. Și prin personajele mele, chiar prin cele mai triste personaje ale mele, mi-am recăpătat și un fel de încredere într-un interior al meu sensibil, pe care începusem să-l reneg de la un timp. Dar, prin personaje, m-am reîntîlnit cu mine și am învățat chiar mult.

Care a fost cea mai importantă sugestie pe care i-ai făcut-o unui regizor și pe care a acceptat-o?

Nu știu dacă am făcut vreodată sugestii importante. Adică, încît să fie importante pentru spectacol. Poate am făcut sugestii importante pentru personajul meu. Dar nu aș ști să spun punctual, pentru că, de fapt, orice personaj este o combinație de sugestii reciproce între actor și regizor și nici nu am prea contabilizat să văd ce am sugerat eu, ce a sugerat regizorul, pentru că, de multe ori, actorii fac propuneri și sînt respinse.

Cît de eficient ți se pare sistemul educațional românesc în depistarea înclinațiilor artistice ale copiiilor și îndrumarea lor spre această cale?

Eu am terminat liceul de aproape zece ani. Cînd eram în liceu – că acum nu știu exact cum funcționează lucrurile – nu aveam ore speciale în care să vedem la ce sîntem buni. De obicei, astea artistice erau oricum ignorate și neimportante. Știu că la muzică, la desen făceam temele la matematică sau la română. Cred că depinde de școli; adică sînt școli care au program diferit cumva de școala clasică. Aud de copii care fac cursuri în funcție de calitățile lor, că sînt testați.

Dar fiecare copil își găsește pasiunea și poate studia independent. Eu nu cred că avem dreptul să dăm vina pe școală sau pe societate. Sau că am dreptul să mă plîng acum că am învățat matematică, să spun că am învățat 12 ani degeaba. Că am avut libertatea să-mi caut pasiunile și în afara școlii și nu cred că trebuie să așteptăm să descopere altcineva ce ne place. Dacă ai ceva în tine, simți la un moment dat și poți să faci de capul tău.

După ce ai terminat facultatea te temeai de posibilitatea de a nu profesa în domeniu. Consideri că faptul că există mai puține posturi în domeniul teatral decît absolvenți îi descurajează pe studenți?

Teoretic, asta-i face și să-și dea mai mult silința. Dar eu cunosc, am prieteni, actori foarte buni și actrițe foarte bune care și-au tot dat silința, un an, doi, trei, 10 și, neîntîmplîndu-se nimic satisfăcător, încep să se descurajeze și e natural. Dacă n-aș fi angajată, probabil aș avea aceleași frămîntări. Speranța o poți avea, dar trebuie să o și întreții cumva. Nu poți spera așa la nesfîrșit, fără să ai de ce te agăța. Cel puțin în Iași mi se pare cu atît mai dramatică situația, pentru că nu există nici măcar refugiul teatrului independent. El a existat un timp, apoi Teatrul Fix s-a topit așa, treptat, și chiar mă uit în jurul meu și mă întreb ce ar putea să facă sau ce aș face eu în situația neangajării și nu îmi vin prea multe soluții în cap. Asta-i foarte trist. Mi-e chiar dor de foștii mei colegi, de prietenii mei, care sînt tot actori și aș vrea să lucrez cu ei sau aș vrea să-i văd lucrînd și mă gîndesc cum ar putea fi soluționate toate problemele astea. Da, deci cred că pe termen lung, statutul ăsta de freelencer ajunge să te descurajeze.

„Cred că uneori actul artistic e și un fel de testare a sinelui”

În ce moment din viață teama de eșec te-a împiedicat să realizezi ceva foarte important pentru tine?

La mine teama de eșec s-a manifestat în viața personală, profesional nu prea s-a manifestat. Adică s-a manifestat, dar într-un mod constructiv. Pentru tot ce am făcut am avut foarte mari emoții, întotdeauna stăteam cu ideea eșecului deasupra capului și singurul meu scop era să nu o dau în bară foarte grav. În niciun caz nu puneam scopul în reușită în ceea ce faceam. De cîteva ori s-a întîmplat să fi făcut bine ceea ce am făcut și asta m-a încurajat.

Cred că la artiști e un pic diferit decît în alte domenii, că noi nu funcționăm neapărat cu gîndul la finalitatea a ceea ce facem – dacă va fi un eșec sau dacă va fi un succes. Multe lucruri le facem pur și simplu total irațional și pentru că așa am simțit sau pentru că pur și simplu nu putem să nu facem anumite lucruri. De multe ori și pe mine lumea mă întreabă de ce fac ce fac și nu găsesc întotdeauna un răspuns concret. Ceea ce știu extraordinar de sigur e că n-aș putea să nu fac asta. Și atunci nu se mai poate pune problema de teamă de eșec, pentru că nu o mai pui în calcul. Eșecul sau reușita sînt consecința unui impuls al tău.

Cît de importantă este pentru un actor asumarea atît în domeniu profesional, cît și în plan personal?

E cel mai important lucru. Cu atît mai mult cu cît asumarea conține și sinceritatea, pe care eu iarăși o consider o condiție necesară în meseria de actor. E cel mai autentic motor al unui artist, nu doar al actorului. Cred că uneori actul artistic e și un fel de testare a sinelui și, contrar aparențelor, nu cred că actoria înseamnă punerea unei măști sau a te preface, a minți. Dimpotrivă, actoria înseamnă exact asumarea asta și nu neapărat a personajului. Personajul e ceva abstract, dar nu se poate fără asumarea sinelui. Actul de a urca pe scenă e deja un act de asumare.

Și în viața de zi cu zi, de asemenea.  Deși, ce consider eu foarte important e că asumarea mea din viața personală, din viața de zi cu zi, măsura în care aleg să fac asta, n-are nimeni dreptul să o judece. Ca artist, sînt total deschisă să primesc critici sau poate laude sau lumea să vorbească despre felul în care eu mă manifest pe scenă, dar nu și despre felul în care eu îmi asum sau nu viața reală. Nu cred în formula asta că actorul e actor non-stop, că el și în viața civilă trebuie să fie într-un fel anume. Evident că încerci tot timpul, în fiecare secundă a vieții tale, să fi în cea mai bună formulă a ta. Eu sînt așa cum sînt eu și dacă azi simt să mă uit urît la oameni, mă uit urît la oameni. N-o să mă prefac pentru că știu că mă văd ei la teatru.

În 2018 ai fost voluntară la campania „Fără penali în funcții publice”. Cît de importantă este, din punctul tău de vedere, implicarea artiștilor în viața societății din care fac parte?

Eu consider că e importantă. Nu aș face teatru în primul rînd ca să susțin o cauză politică sau nici măcar socială. Asta poate e destul de egoist și nu e cel mai civic răspuns cu putință, dar eu consider că un artist își alege preocupările și subiectele despre care vorbește. Eu nu simt neapărat nevoia, adică primul meu impuls nu e să fac artă pentru politic sau pentru social. Dar, dacă eu, prin statutul meu de actor, pot contribui cumva la un demers pozitiv, atunci o fac. Și întotdeauna m-aș alătura unei cauze politice sau sociale, dacă mi s-ar cere. Doar că nu cred că trebuie să fie o condiție, adică nu cred că orice spectacol trebuie să aibă neapărat și un mesaj politic sau social. Totodată, cred că un spectacol poate fi strict social sau strict politic. Depinde cum vrei, dar nu cred că trebuie trasate niște reguli.

Sursă foto: https://www.facebook.com/ada.lupu.3