Mă privește pătrunzător, mă analizează și începe să-mi povestească. Marius Rogojinschi a plecat de sub tutela părinților săi, pe propriul drum, devreme. A trăit în și pentru lumea teatrului, o lume care acum pare să se afle într-un declin.

Vă face placere să dați cale liberă unui drum necunoscut?

Copilăria mea și ce am ajuns eu să fac și să fiu sînt că două șine paralele, care, la un moment dat, se intersectează. N-am avut nicio tragere de inimă sau opțiune profesională pentru teatru pînă în clasa a 11-a.

Cum și-a pus liceul amprenta pe devenirea dumneavoastră?

În clasa a 11-a, undeva pe la jumătatea anului, începuse prima ediție a Festivalului „Cîntarea României”. M-a chemat directorul la el în birou, mă aprecia foarte mult pentru latura mea umanistă. M-a pus să iau rolul recitatorului. Mi-am spus că a fi recitator nu e un lucru imposibil și mi aduc aminte că mi-am ales poezia „Inscripție pe piatra de hotar ”, de Geo Dumitrescu. Am început să mă gîndesc și să caut niște soluții de interpretare. Nu avea cine să se ocupe de mine, n-am făcut parte din vreo trupă de teatru, iar ce vedeam eu la teatru era făcut de alții, așa că am exersat singur. Am avut surpriza să trec de toate etapele și să obțin locul III pe țară. Participarea la „Cîntarea României” mi-a adus notorietatea de a-mi rezolva problemele școlare. Aveam examen la o materie grea, cînd am aflat că inspectorul general a sunat pentru a mă aduce la un alt recital. Directorul a reușit să-l convingă pe profesor să-mi acorde media 5 pe an și să absentez.

„«Din momentul acesta eu nu te mai pregătesc, căci asta ar însemnă să te fur»”

Ce v-a făcut să vă răzgîndiți în privința istoriei?

Mă pregăteam deja de aproape de un an de zile la istorie cu cel mai bun profesor de specialitate din Cîmpulung Moldovenesc, profesor la Liceul militar. La un moment dat, m-a întrebat dacă mi-am făcut dosarul pentru a participa la admitere. Atunci facultățile de istorie și drept erau controlate ideologic și politic. Candidații aveau nevoie de un dosar referitor la familie, aprobat de organele de lege. A luat plicul cu banii pentru orele suplimentare, mi l-a dat înapoi și mi-a zis: „Din momentul acesta eu nu te mai pregătesc, căci asta ar însemnă să te fur”. Asta deoarece bunicii mei erau refugiați, iar părinții mei actori și nu aș fi fost acceptat la istorie.

Mi-a sugerat să merg la Litere, dar eu nu știam gramatică.

Atunci am decis să merg la teatru, dar fără să le spun alor mei. Am început să mă pregătesc singur, mi se părea foarte ușor, alesesem o poezie în rime albe.

Ce bucăți de realitate, din adolescența petrecută la Cîmpulung Moldovenesc,purtați cu dumneavoastră?

A venit mama pentru prima dată la o ședință și profesorul meu a recunoscut-o, deoarece a fost singurul părinte care nu a fost niciodată la vreo ședință sau în școală. Atunci profesorul a felicitat-o pentru opțiunea aleasă de mine: „Va fi un actor foarte bun, are talent”.

Am convins-o cu greu că nu pot merge în altă parte. Mi-a cumpărat și o brichetă cricket reîncărcabilă cadou; pe vremea aceea era o nebunie să ai așa ceva, însemna mult.

„«Băiatul e foarte bun dar n-are repertoriu»”

Cum au decurs lucrurile după ce au aflat de intenția dumneavoastră?

Mama m-a dus la Bacău la un actor ce se ocupa cu pregătirea pentru admitere. Eu recitam, el se uita la mine, îmi dădea impresia că e totul bine. La final i-a zis mamei că trebuia să mă aducă măcar cu cîteva luni mai devreme. „Băiatul e foarte bun dar n-are repertoriu.”

Teoria pe care mi-a ținut-o, m-a făcut să-mi dau seama că sînt în afara ecuației, dar am început să lucrăm la un „colac de salvare”.

Am luat prima probă eliminatorie și m-a făcut să simt că sînt apreciat pentru că am vocație. Îmi plăcea să interpretez, la Bac am fost unicul din toate liceele din Cîmpulung care a ales poezia. Am luat 9, am fost penalizat pentru scris. Peste cîțiva ani, profesoara mi-a mărturisit că avea mustrări de conștiință, că teza mea era de 10.

V-au influențat în vreun fel părinții dumneavoastră în alegerea făcută?

Cunoșteam…pot să spun că am copilărit așa, în vacanțe prin cele două teatre băcăuane, teatrul dramatic, unde tata era pictor scenograf, și cel de animație, unde mama era actriță. N-aveam posibilitatea să avem o bonă în familie și bineînțeles că mă tîrau ba unul la teatrul lui, ba celălalt la teatrul lui.

Îmi plăcea să mă uit, să urmăresc repetițiile, mă enerva faptul că repetau un act și eu așteptam că a doua zi să văd continuarea și ei o luau de la început cu actul I. 

Umblam prin ateliere să-mi facă tîmplarii săbii, pistoale. Amestecam jocul cu informațiile. Acolo auzeam indicii. Cînd actorii din teatru se mai adunau la tata în atelier, puneau la cale niște lucruri interesante.

Ce ați preluat de la părinții dumneavoastră?

Cred că primul lucru pe care l-am învățat eu așa, jucîndu-mă și ascultînd discuțiile lor, e cum să dai jos un director.

Întotdeauna au fost probleme..da. Actorii sînt niște „grenade” în buzunarul directorului. Dacă nu știi să le controlezi bine, ei explodează odată cu directorul. Băieții construiau grenade la fiecare întîlnire.

Care a fost momentul în care această carieră a părut să fie drumul dumneavoastră?

În anul 4 eu m-am împrietenit cu Zamfirescu (actorul Florin Zamfirescu, n.r.). Eu stăteam în Grozăvești, el stătea la un bloc lîngă Gara de Nord și, aflînd că stau la Grozăvești, cînd venea cu mașina mă lua seara, mai stăteam de vorbă . El se ducea în apartamentul său, eu mai aveam cîteva străzi și intram în Grozăvești, la cămin. Și într-o zi mă duce acasă, era ziua, și, brusc, oprește mașina. Știu și locul unde s-a întîmplat – vizavi de Casa de Cultură a Studenților din București. Mi-a zis: „Mă, fii atent, mai ai cîteva luni și termini școala. Voiam să-ți spun mai de mult un lucru Dacă ți se va oferi ocazia să fii un director de teatru, să nu refuzi”. „De ce să fiu director de teatru?” „Mă, tu ai calități organizatorice și iubești teatrul și lucrul asta se vede. Putini sînt cei din profesia noastră care, ajungînd directori, nu își terorizează colegii și încep să joace rolurile principale doar ei. Eu atît iți zic, să ții minte ”. După patru ani eram directorul Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani . De atunci și pînă acum, cu o pauza de șase ani, am fost director și director adjunct la Teatrul „Mihai Eminescu” , după aceea director la Teatrul „Vasilache” (Teatrul pentru copii și tineret din Botoșani, n.r.).

În ce mod v-au influențat „învățăturile” primite de la unchiul dumneavoastră?

Unchiul meu era un lector pasionat, avea o bibliotecă de vreo 2.000 de cărți. Descopeream, datorită lui, toți actorii, pe rînd. Am recitit Cireșarii de multe ori, dar fară volumul 5, pentru  că nu-mi plăcea să recitesc cum ei se despărțeau.

Asta m-a ajutat în viață profesională, aveam multe informații culturale. Asta m-a făcut să-mi placă actoria și descoperirea limitelor interioare, despre care nici măcar nu știi că le ai. Aici am fost un privilegiat, deoarece am continuat să lucrez și să citesc.

Încercam și noi să ținem pasul cu realitatea, cu tehnologia”

Cum au fost anii în funcția de conducere pentru dumneavoastră?

Am reformulat conceptul teatrului pentru copii și tineret, că era doar teatrul de păpuși . Păpușanu a dispărut din teatru, există, avem spectacole mixte, combinate om – păpușă . Încercam și noi să ținem pasul cu realitatea, cu tehnologia.

Cum reușiți să mențineți relevanța și interesul publicului față de teatrul de păpuși?

Copilului spectator din ziua de astăzi trebuie să-i aduci o tehnologie în scenă, care să corespunda cu practicile lui. Cum să facem lucrul ăsta decît prin efecte vizuale, tehnice: ploi, ninsori, culori proiecție 3D de film. Atunci copilul este fascinat. Astfel arată total diferit de acel teatru depășit tehnologic, cu proiectoare incandescente care pocnesc cînd se răcesc. Nu poți să eviți tehnologia din ziua de astăzi, trebuie să o aduci filtrînd estetic lucrul ăsta.

Folosim tehnogia pentru a fi compatibili cu capacitatea de a-și imagina din ce în ce mai mare a copilului și o completăm cu o informație de bază, pe care se va contura mai tîrziu discernămîntul copilului. Sînt de opinie că teatrul pentru copii se bazează și pe factorul educațional. Dacă teatrul dramatic face arta pentru artă, aici faci o artă educațională. Nu înveți copilul cu un spectacol ce începe cu „De-a Alba că Zăpada”, „De-a Capra cu trei iezi”. Întîi îi arătăm povestea caprei, așa cum este ea scrisă, și după aceea putem să parodiem. Dacă îl învăț pe copil cu parodia, cînd va citi sau va lua contact cu opera reală, va spune că nu este adevărat ce a scris autorul.

În primul rînd îi dai informația culturală corectă. În al doilea rînd, îl înveți să-i placă să vină la teatru. Nu trebuie să fascinezi doar copilul. Eu mereu le spun colegilor mei: „Nu cădeți în mintea copilului; lîngă el este părintele, adultul”.

Considerați că un manager poate învață odată cu cei aflați în subordinea lui?

În glumă sau mai serios, eu m-am înscris în ultimii doi ani la doua mastere, dintre care unul de management teatral, pentru că am vrut să-mi construiesc o metodă managerială. Nu l-am terminat, a început studiul online. M-a dezamăgit conținutul, mi se preda management din cărți americane. Managementul american n-are nicio legătură cu cel din România și ce învățam eu acolo nu puteam aplica, pentru că nu îmi dădeau voie legile, cadrul instituțional. Am selectat ce m-a interesat, adică ce am avut nevoie și m-am înscris după aceea, cînd s-a deschis extensia Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași la Botoșani, la un master care mi-a plăcut foarte mult, unic în țară, anume Retorica discursului politic, cultural, social.  Aici m-a interesat un singur curs. Am avut o experiență care mi-a demonstrat ce înseamnă termenul de funcție cu adevărat. O profesoară la care am absentat cîteva ore, m-a luat la rost. Am întrebat-o ce grad universitar are, a ridicat glasul la mine afirmînd că este lector. I-am transmis că nu este singura din acea întîlnire cu aceasta funcție și ulterior am înștiințat-o că am terminat cu acest master.

„Teatrul va aluneca într-un declin pe drumul timp”

Anii de predat la facultate și-au pus amprenta în vreun fel pe caracterul dumneavoastră?

Selecția și școala sînt extrem de prolifice. Am realizat că nu toată lumea poate fi actor. Studenții sînt lipsiți de cultură generală, sînt vanitoși, sînt orgolioși și au impresia că diploma de la final le atestă cu adevărat valoarea. Vor să ajungă prea repede vedete, pe cînd în aceste arte există maeștri, artiști. Dacă vrei să fii vedetă, du-te la „Românii au talent”. În artă, trebuie să-ți cîștigi respectul colegilor tăi, arătîndu-le că știi să faci artă. Superficialitatea și comoditatea îi afectează. Dacă nu pui osul la muncă și nu iei în serios profesia asta, teatrul va aluneca într-un declin pe drumul timp. Astăzi, nu mai există respectul și diferențierea elev-cadru didactic.

Le-am spus încă de la prima întîlnire: „Eu pot să vă învăț ce știu mai bine.”

Nu au răbdare să învețe, nu pot învață și atunci neagă. Nu mai respectă ierarhia valorilor. Ajung actorii tineri să persifleze o colaborare cu un regizor mare cum e Andrei Șerban. Generația noastră a fost educată într-o alta epocă, pentru acea epocă. Nu sînt un nostalgic, regret doar faptul că s-a stricat totul…că erau lucruri care nu trebuia stricate de dragul democrației și economiei de piață.

Cum vedeți evoluția teatrului în viitor?

Dumneavoastră ce părere aveți? Dacă, într-o zi, toate guvernele lumii ar desființa teatrele, credeți că s-ar opri pămîntul pe loc din învîrtirea în jurul axei? Credeți că vor fi revolte? Nu. Lumea își va vedea în continuare de viață. Dar teatrul există de 2000 de ani pentru că un anume grup de oameni vor să fie ei înșiși. El trece prin perioade; acum nu este una fastă și benefică, deoarece a apărut, pe lîngă actorul absolvent al unei facultăți, actorul online. După acesta o să apară actorul hibrid, după care actorul o să dispară, căci a apărut chatGPT, care face holograme. Ăsta ar fi pericolul acestei arte – să dispară actorul. Cei care fac teatru sînt vii, iar cei care privesc la fel. Echipa teatrului trebuie să comunice cu publicul. Este o artă spontană, se produce acum și aici, cu alt public, cu o rezervă în locul actorului principal. Fiecare spectacol e diferit. În filme, totul rămîne la fel, un spectacol de teatru nu vă rămîne niciodată la fel ca la premieră.

Scurtă biografie

Marius Rogojinschi este director și regizor la Teatrul pentru Copii și Tineret „Vasilache” din Botoșani. Acesta îndeplinește și funcția de actor la Teatrul Dramatic „Mihai Eminescu” din Botoșani și este lector doctorand al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.

Regizorul s-a născut la Cîmpulung Moldovenesc, județul Suceava, pe 15 aprilie 1960. A urmat studiile la Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, secția Actorie,Teatru, Televiziune și Cinematografie. A făcut parte din promoția 1988 – clasa la care predau profesorii Olga Tudorache și Florin Zamfirescu.

Este membru al UNITER din 1922 și al senatului UNITER din 2006.

În anul 2000 acesta a fost decorat de către Președintele Romîniei și Ministrul Culturii cu medalia culturală „150 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu”, iar în anul 2002 a primit Diploma de Excelență pentru cel mai bun actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. De-a lungul carierei a jucat roluri semnificative, precum: Petruchio – „Îmblînzirea scorpiei” de William Shakespeare, Falstaff – „Falstaff”, după William Shakespeare, Claudiu – „Hamlet” de William Shakespeare.