Cu rădăcini într-un sat din Botoșani, unde a fost familiarizat încă din copilărie cu vechile tradiții, Costinel Leonte,  maestrul coregraf al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava,nu poate sta nici acum deoparte, după ce, timp de o viață, a trăit pentru a dansa. Folclorul i-a oferit posibilitățile infinite de a călători dintr-un veac într-altul, pentru a asculta „respirația” străbunilor. Cu o activitate de 50 de ani în lumea jocului, coregraful ne-a vorbit, în interviul pe care ni l-a acordat, despre folclor, despre tradițiile uitate și despre experiența pe care a dobîndit-o în decursul vieții.

Ce este dansul?

Dansul este o exprimare a unei trări de moment, prin mișcare. Perfecțiunea, în dans, este foarte greu de atins. Îți trebuie muncă enormă, îți trebuie cunoștințe foarte multe. Ca să poată fi format și să poată fi folosit la adevărata valoare și pentru orice gen de dans, unui dansator i-ar trebui cam cinci ani de muncă zilnică, dar trebuie să aibă neapărat și talent din naștere.

Care sînt diferențele dintre porturile populare din țară?

Diferențele sînt majore. Fiecare subzonă sau zonă mai mare are specificul ei. Chiar fiecare vatră folclorică, fiecare cătun are ceva deosebit față de celelalte localități, în port, în țesătură și în felul de a purta costumul popular. Aici, la Vorona (n.r. – renumită vatră folclorică din județul Botoșani), într-un fel arată costumul popular și altfel arată costumele de la Tudora (n.r. – localitate aflată tot în județul Botoșani, în apropierea Voronei, renumită și aceasta pentru obiceiurile vechi).

„Niciodată nu se căsătorea o fată fără să iasă prima dată în joc”

De la sat a pornit jocul. Puțini sînt cei ce știu jocul de pe toloaca satului. Cum era jocul pe atunci?

Toate tradițiile acestea s-au păstrat pînă la un anumit timp, mai precis pînă în ’89. Atunci a fost o ruptură extraordinar de mare între autentic, între obiceiurile tradiționale ale satului și ceea ce s-a întîmplat după. Înainte, nu era sărbătoare în care să nu fie ori joc, ori bal în sat, în afară de sărbătorile și de evenimentele din viața unui om, cum ar fi o cumătrie, nuntă. Deci, prin tradiție, jocurile, strînsurile erau pe toloaca satului, acolo unde fetele își întîlneau viitori soți, unde băieții alegeau dintre fetele din sat, unde fata ieșea pentru prima data la horă, la 16 ani. Cînd intra pentru prima data în horă, trebuia să joace cu un flăcău care știa să joace foarte bine, iar dacă flăcăul o lăsa în joc era cea mai mare rușine pentru ea și atunci trebuia să se ascundă cam două-trei luni. Dar, dacă fata ieșea bine din joc, flăcăul venea și o prezenta părinților, îi mulțumea pentru că a jucat cu el prima data în viața ei și abia după aceea fata era bună de pețit.

Acasă, fata, în afară de a-și confecționa zestrea pe care o primea atunci cînd se mărita, era învățată de bunică, de mama și împreună cu tatăl ei și cu bunicul, să joace. Fata care nu știa să joace, care nu știa să coase, să facă mîncare, care nu știa să facă curat sau să aibă grijă de animale, era considerată că nu e gospodină și nu e bună de măritat. Dar, după ce o învățau să joace, părinții fetei vorbeau cu unul dintre flăcăii jucăuși din sat și-l plăteau pentru a o scoate la joc. Dacă se descurca, o aducea înapoi și erau mulțumiți că fata putea fi pețită, dacă se împiedica și nu știa să joace, flăcăul o lăsa-n joc și lua alta. Niciodată nu se căsătorea o fată fără să iasă prima dată în joc. Iar băiatul, după ce o vedea prima dată-n joc, trimitea acasă spioni, să vadă dacă are zestre, dacă-i gospodină, dacă are blidele spălate.

Există vreo diferență între generația anterioară și generația actuală ce practică jocul popular?

Diferențe sînt mai multe, iar în primul rînd diferența este în păstrarea stilului de joc. Au intervenit, de-a lungul timpului, anumite stiluri care nu sînt caracteristice vetrei satului, care au dus la pierderea anumitor obiceiuri tradiționale. Înainte vreme, mai era avantajul că toți tinerii din sat rămîneau în sat, iar dacă era vorba de plecat, plecau foarte aproape la lucru, la școală și se reîntorceau acasă. În momentul de față, migrația este foarte mare. Cum termină școala, tinerii pleacă ori la facultăți, în alte orașe mai mari, ori în străinătate, să cîștige o bucată de pîine. Tradiția veche se pierde, iar jocul nu mai este la fel de frumos și la fel de autentic ca înainte, pentru că, revenind, foarte mulți dintre ei vin cu alte stiluri de joc. Și este un fel de joc pestriț în multe locuri – seamănă un pic și cu cel din vatra folclorică din care a plecat și cu ce a adus respectivul, devenind un joc de transhumanță. Însă jocul de transhumanță, în interpretarea lui corectă, înseamnă cu totul și cu totul altceva. Să zicem că o localitate strămutată datorită unor evenimente istorice din viața comunității se mută dintr-un loc în altul. Atunci își aduce cu sine toate obiceiurile, portul, costumul și le transferă în locurile în care ajunge, în care se stabilesc locuitorii. Iar populația pe care au găsit-o acolo, autohtonă, amestecă stilurile, tradițiile cu cei care au venit.

„Obiceiul era ca totdeauna la clacă și șezătoare să se meargă cu muzicanți”

Claca și șezătoarea au fost printre puținele forme de păstrare a tradițiilor. Care credeți că e motivul dispariției acestora?

Aceste două tradiții sau evenimente din viața omului erau cu adevărat foarte frumoase. Vara se obișnuia a se face clăci, în special la ajutarea unei familii din sat la munca cîmpului; se adunau mai multe familii și, pe rînd, făceau clacă la fiecare dintre acestea, pînă terminau ceea ce aveau de lucrat. Obiceiul era ca totdeauna la clacă să se meargă cu muzicanți, că, la momentele de repaus, muzicanții cîntau și ei jucau acolo, pe cîmp. Clacă se mai făcea și la construirea unei case pentru o nouă familie. Aici se adunau, la fel, mai mulți localnici și îi ajutau pe tinerii căsătoriți să își ridice gospodăria.

Șezătoarea, în schimb, face parte din obiceiurile de iarnă. Iarna, nefiind treabă la cîmp sau pe afară, oamenii se adunau în case, la tors, la depănat, la cusut, la țesut și se ajutau tot așa, într-un grup mai restrîns de vecini sau care aveau fete de măritat, pregăteau zestrea și, pînă seara, se lăsa și cu un pic de joc. Veneau flăcăi, veneau fete, se adunau, glumeau, se făceau și viitoare perechi, fata-și găsea flăcaul visat și invers.

Credeți că un posibil mod de păstrare a tradițiilor ar putea fi introducerea folclorului ca obiect de studiu opțional în școli?

Eu fac parte dintr-un proiect foarte important, denumit „10 pentru folclor”, care se desfășoară în județul Suceava și nu numai, căci am început să depășim și pragul județului. Acesta este un proiect care se ocupă tocmai de introducerea folclorului ca obiect de studiu în școli. Cred că acest lucru este foarte bine gîndit, pentru ca fiecare copil să știe la școală, sau după ce termină școala, cam ce s-a întîmplat în satul lui, atît din punct de vedere istoric, cît și din punctul de vedere al tradițiilor și al jocului și al tuturor celorlalte elemente care fac parte din tradiția noastră strămoșească.

„Fiecare coregrafie trebuie să spună o poveste”

Preluați jocuri din diferitele zone ale țării. În ce fel reușiți să le puneți în scenă? În ce măsură suferă acestea modificări în momentul creării unei coregrafii?

Sînt diferențe majore între a face o coregrafie la o formație de amatori, la un cămin cultural spre exemplu, sau la o formație profesionistă. Am lucrat de-a lungul vieții în ambele situații. Pentru un cămin cultural trebuie întotdeauna făcută o coregrafie și pus jocul în scenă în cel mai curat stil al autenticului, al jocului, care se păstrează la sat și al felului cum l-am văzut și de unde l-am cules. Pentru formațiile profesioniste, în schimb, fiind instituții de spectacol, intervine o anumită modificare ca interpretare, ca tehnică de execuție, dar stilul eu vreau să-l păstrez întotdeauna, pentru că stilul este parfumul jocului. Așadar, coregrafia, pentru o trupă profesionistă, se face din cu totul alte perspective, trebuie să arate bine, trebuie să fie bine executată tehnic, iar fiecare coregrafie să spună o poveste.

Vă aflați în apogeul  unei prestigioase cariere artistice. Cînd a început contactul dumneavoastră cu folclorul?

Primul meu contact cu folclorul a început pe la vîrsta de 7-8 ani, cînd eram la școala generală și am fost inclus în prima formație de jocuri a Căminului Cultural din Brehuiești, după care tot acolo am continuat. Am plecat la Botoșani, la Liceul Economic, unde, în același timp, am fost cursant la Școala Populară de Arte. L-am avut profesor pe regretatul maestru coregraf Vasile Andreiescu, căruia îi port o prețuire imensă, el fiind cel care m-a îndrumat spre ceea ce am făcut în viață. După care, plecînd în armată, am făcut parte din trupa de dans popular a Ministerului de Interne, împreună cu orchestra „Ciocîrlia”. Imediat după armată am dat examen la București, la „Rapsodia Română”, celebrul ansamblu și prima scenă folclorică a țării, unde am rămas pînă în ’83.

Pe 15 septembrie 1983 m-am transferat la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, unde am deținut, pe rînd, mai multe calități – dansator de linie, solist dansator, asistent coregraf, coregraf și, în momentul de față, maestru coregraf.

 „Pămîntul județului Botoșani este un pămînt sfînt, care, din cînd în cînd, mai aruncă așa cîte un om cu valoare”

A avut o influență, în special pe plan profesional, locul în care v-ați născut și ați crescut?

Să știi că de multe ori stau și mă gîndesc că da. Mă bucur și cred că pămîntul județului Botoșani este un pămînt sfînt, care, din cînd în cînd, mai aruncă așa cîte un om cu o valoare mai mare sau mai mică în cultura românească.

În familia dumneavoastră s-a transmis pasiunea pentru tradiție începînd cu bunicul din partea mamei, care a fost muzicant, d-voastră coregraf, fiica d-voastră, Alina Leonte, la fel. Ce ați păstrat din felul de a fi și de a simți muzica al bunicului?

În primul rînd am păstrat urechea muzicală, ritmicitatea. Ăsta este cel mai important lucru pentru un dansator și chiar pentru un muzicant, pentru că, fără un pic de talent din naștere, indiferent cît de mare este munca, nu vei putea ajunge la o etapă foarte înaltă a meseriei. Eu am avut șansa să am acest har sau dar de a fi un foarte bun înțelegător al liniei melodice, al ritmului melodic, iar spontaneitatea mea în ceea ce privește învățarea rapidă a mișcărilor de joc popular m-a ajutat enorm de mult în viață.

De la bunicul meu, cunoscut în toată zona Văii Siretului, la mine s-a aruncat așchia, cum se spune, iar acum mă urmează și fiica mea, Alina Leonte, care și ea, la rîndul ei, lucrează, diversificîndu-și activitatea și-n alt gen de dans, nu numai în cel popular, avînd mai multe genuri de dans stăpînite spre deosebire de mine. Am și o nepoțică, observ că are și ea ureche muzicală și talent, căci îi place să inventeze pe moment tot felul de coregrafii.

Ce cînta bunicul dumneavoastră? La ce instrument?

Bunicul meu a început să cînte la 10 ani la tobă, pe lîngă o fanfară sătească din zona Brehuieștiului și la Balta Arsă. Mai tîrziu, la vîrsta de 14-15 ani, a învățat să cînte la trompetă și la clarinet, iar în decursul vieții a mai cîntat și la taragot, la tubă și bas-bariton, iar la bătrînețe, cînd nu mai putea să sufle, a trecut din nou la tobă. A cîntat de la 10 ani pînă la 83 de ani, fiind un muzicant cunoscut în toată Valea Siretului.

„Pentru mine, ansamblul înseamnă a doua familie”

Deși în 2010 v-ați pensionat, totuși v-ați întors la Ansamblul artistic profesionist „Ciprian Porumbescu”. De ce?

În 2010 am ieșit la pensie, după activitatea mea în scenă și pentru că așa e legea pensionării – un dansator cu categorie/grupă de muncă specială are nevoie de mai puțini ani, mai precis 25 de ani de vechime pentru a ieși la pensie și 50 de ani ca vîrstă. În 2010 am îndeplinit condițiile astea, am ieșit la pensie, după care am lucrat cu Ansamblul „Florile Bucovinei” din Rădăuți, apoi am venit la Vorona, la „Codrulețul”, iar nu de mult am fost rechemat la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, probabil datorită calităților pe care le dețin și profesiei pe care o cunosc. Pentru mine, ansamblul înseamnă a doua familie, pentru că aici mi-am petrecut în jur de 27 de ani, în care am făcut turnee destul de lungi. În mulți ani, am stat mai mult cu colegii mei de la ansamblu în turnee, decît acasă, cu familia.

În ce măsură îi vedeți motivați pe cei din ansamblu pentru conservarea tradițiilor?

Cei din Ansamblul „Ciprian Porumbescu” conservă tradițiile cum știu ei mai bine, majoritatea avînd cîte o formație de copii, de elevi, la un cămin cultural. Aceștia sunt implicați, se interesează, dar întotdeauna vin și îmi cer sfaturi și mă întreabă cum este bine, cum nu este bine, și atunci eu le cer să aibă grijă în primul și în primul rînd de stilul de joc și de costum. Aceste două elemente importante, dacă se pierd, nu mai este posibilă diferențierea aceea între vetrele folclorice, nu mai este diferențierea de joc dintre localități.

„Dacă respecți publicul, te respecți, practic, pe tine”

 Ce spectacol v-a marcat iremediabil?

Cel mai important a fost primul meu spectacol la „Rapsodia Română”, prima intrare a mea în scenă, care s-a desfășurat în anul 1981, pe 18 iulie. Aveam doar două săptămîni de cînd eram angajat și am intrat cu emoții extraordinare într-un spectacol întreg. După succesul pe care l-am avut atunci, mi-a crescut inima și am încercat ca pe toată perioada de atunci și pînă acum să fiu conștiincios și să-mi fac datoria așa cum trebuie față de publicul spectator. Pentru că, dacă respecți publicul, te respecți, practic, pe tine.

În 2014 ați primit titlul de cetățean de onoare al județului Suceava. Ce înseamnă Suceava și Bucovina pentru d-voastră, pentru felul în care v-ați construit cariera?

Foarte mulți din țară mă cunosc ca făcînd parte din Bucovina. Eu, de fapt, nu sînt bucovinean, sunt regățean, de aici, din județul Botoșani, de la Brehuiești, malul stîng al Siretului. Dar în Bucovina, într-adevăr, am atins apogeul carierei mele profesionale și artistice. Iar datorită acestui fapt, a muncii mele depuse de atîția ani de zile, am primit această mare distincție de a face parte dintre cei care sînt cetățeni de onoare ai Sucevei.

„Folclorul este viu și se poate schimba”

Ce mesaj le transmiteți tinerilor din generația noastră? Unde ne aflăm și unde trebuie să ajungem?

Vă spun din suflet să nu uitați niciodată de unde ați plecat, locul în care v-ați născut, tradițiile locului și obiceiurile locului, pentru că folclorul este viu și se poate schimba, se poate modifica și înnoi tot timpul.

Tradiția și folclorul se aseamănă cu un pom, cu un copac. Din cînd în cînd, odată cu creșterea lui, copacul mai trebuie curățat, mai trebuie tăiată o crenguță, se mai îndreaptă. La el totul este frumos și arată corect, dar, dacă i-ai atacat rădăcina, ai otrăvit-o, copacul începe să se usuce. Așa este și aici. Dacă uităm rădăcina neamului, ce înseamnă istorie, credință, cultură, tradiție, înseamnă că o să ajungem să nu mai știm de unde venim, unde plecăm, ai cui sîntem și încotro ne îndreptăm. Păstrați ce ați învățat de la bunica, de la mama, de la tata, de la bunicul, căci ei au fost primii care v-au învățat să spuneți „Tatăl Nostru”, ei v-au învățat primele cuvinte și stilul de viață și tot ei v-au oferit poveștile iarna, la gura sobei, despre frumusețile tradițiilor și ale jocului popular românesc.

Casetă biografică

Cu studii de coregrafie la Școala Populară de Arte din Botoșani, Costinel Leonte a descoperit dansul sub îndrumarea profesoarei de matematică și fostă dirigintă din școala generală, Maria Todiresei, dar și sub îndrumarea fostului coregraf al Centrului de Îndrumare din Botoșani, Vasile Andriescu.

A dansat pe renumite scene ale țării, a cîștigat extrem de multe premii și recunoașteri și are în palmares peste 40-50 de coregrafii care îi poartă semnătura.

Astăzi, după 50 de ani de experiență profesională, maestrul coregraf Costinel Leonte deține funcțiile de director al căminului cultural al comunei Vlădeni (jud. Botoșani), maestru coregraf al Ansamblului „Ciprian Porumbescu” din Suceava și este colaborator al Ansamblului  „Codrulețul” din Vorona și al Ansamblului „Florile Bucovinei” din Rădăuți.

De-a lungul timpului, a activat în diferite zone ale țării – la Cernăuți, la Ansamblul „Bucovina”, în Moldova, la Ansamblul „Joc”, la ansambluri profesioniste din Craiova, Slatina, Baia-Mare, dar și la foarte multe formații de amatori din județele Suceava și Botoșani.