„Intervențiile noastre în societate și cultură trebuie să fie minimale, dar cel mai important este să înțelegem relevanța acestei dinamici culturale din punct de vedere social”, consideră cercetătoarea Ioana Repciuc, de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, filiala Iași, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii și expert UNESCO acreditat. Am discutat cu aceasta, în interviul pe care ni l-a acordat, despre importanța culturii tradiționale și despre valoarea acesteia pentru patrimoniul mondial.

Cine este Ioana Repciuc?

Este un om pasionat de ceea ce face. Un om care a descoperit valorile tradiționalismului și a decis să le aducă în ochii prezentului, pentru conștientizarea viitorului, dar mai ales a trecutului. Eu am copilărit la țară, în satul Răuseni, județul Botoșani, nu departe de Iași. Datorită bunicilor din partea mamei am reușit să cresc, să prind rădăcini și să simt toată copilăria, acea lume ilustrată de Ion Creangă, care nu este o metaforă, este pur și simplu realitatea, în cazul meu. Aceste rădăcini, aceste legături ale omului cu natura, le simt pînă în ziua de astăzi. Însă, cu trecerea timpului, am conștientizat că foarte mulți tineri nu vor mai avea parte de aceleași rădăcini. Îmi dau seama ca sînt o persoană norocoasă, pentru că sînt născută într-o perioadă de tranziție, fapt ce îmi oferă oportunitatea de a relaționa ușor cu tinerii din ziua de azi, pentru a le putea aduce în vedere aceste foste realități, ce în prezent pot fi considerate informații culturale.

Cum ați decis să dați viață acestei vocații, de a aduce trecutul în lumina prezentului?

Inițial am avut o tentativă de a fi biolog, însă mi-am dat seama că stiințele umaniste mi-ar permite să transmit și mai clar acest mesaj – faptul că legătura omului cu natura este sacră și indiscutabilă. Prin intermediul UNESCO am avut ocazia de a exprima public acest lucru. La una dintre întîlniri, chiar a fost întrebat fiecare membru: „Care este elementul favorit de patrimoniu ?”. Mulți au răspuns cu numele diverselor dansuri naționale ori ale unor piese de teatru, însă eu am răspuns simplu: „agricultura tradițională”. Pentru că noi, românii, nu am dezvoltat-o, de-a lungul timpului, doar ca pe o muncă, ci mai mult ca pe o relație a omului cu natura. De aici pornește totul. Sărbătorile sau meșteșugul de patrimoniu au acest lucru în comun, această relație a omului cu natura, susținută în mod direct prin agricultura tradițională.

„Lumea se întoarce la această realitate, la pămînt și natură”

Cînd și cum a devenit cercetarea o profesie ?

Eu am fost tot timpul mîndră că am avut rădăcini rurale și am devenit cu trecerea timpul la fel de mîndră să creez o profesie pe baza acestora. Tot acest proces a fost unul natural. În primii mei ani de profesie, cînd eram deja cercetător, am încercat să-i explic bunicii mele că cercetez „cultura tradițională”. Cînd mă auzea, se mira și nu observa elementul de noutate din acestă temă, deoarece pentru ea aceasta reprezenta viața ordinară.

Consider că rolul meu este necesar, dat fiind faptul că pentru mulți oameni aceste lucruri reprezintă o informație culturală și trebuie transmisă. Desigur trebuie să acceptăm dinamica culturală și faptul că aceasta se schimbă. Este perfect normal ca lucrurile să evolueze, viziunile să se schimbe. Totuși, rolul meu este să ofer informația aceasta culturală, care nu mai este transmisă în mod natural, ci mai mult este transmisă pe cale academică.

Cine v-a îndrumat să ajungeți Ioana Repciuc de astăzi?

Cel care m-a descoperit, academicianul Ion H. Ciubotaru, cel care a creat Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei și care a fost profesorul meu de etnologie la universitate. El coordona departamentul de etnologie al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași. El m-a instruit și mi-a oferit acest post, ocupat în trecut de dumnealui, iar acum atribuția mea este să am în grijă această arhivă.

A fost un mentor dur, greu de satisfăcut, iar pentru mine a fost acel părinte care mă lauda public doar cînd nu eram atentă. Cu toate acestea, sînt conștientă că este foarte mulțumit de mine. Recunosc că, provenind din aceleași județ, mi-a fost mai ușor să-l înțeleg. Venind din relativ aceleași locuri am avut realități comune, chiar dacă dînsul aparținea unui strat cultural mai vechi, iar eu unui strat cultural mai nou.

Consider că mentorii sînt importanți și pot spune că pînă și bunicii mei mi-au fost mentori în domeniul acesta. Fără să-și de-a seama, mi-au explicat cum stau lucrurile cu viața aproape de natură, iar în domeniul patrimoniului imaterial este foarte importantă această chestiune. Noi numim aceasta „transmitere intergenerațională”.

Ce implică munca unui punct focal UNESCO, așa cum sună denumirea poziției dumneavoastră?

Implică multă documentare, răbdare și, bineînțeles, capacitatea de a crea un discurs pe înțelesul tuturor. Noi, cei care vorbim la nivel internațional despre cultura tradițională românească, facem un efort conceptual, un efort de transmitere, traducere și mediere interculturală, în limba engleză. De exemplu, am avut un proiect foarte mare despre migrații. A trebuit să înțelegem cum este transportată cultura tradițională în diaspora românească. Sînt mulți oameni care au plecat și care devin acolo mai apropiați de cultura tradițională decît atunci cînd erau în România. E foarte ușor să pleci și să-ți refuzi trecutul și tradițiile, dar, de fapt, îți dai seama că rămîi gol. Acesta este un fenomen studiat în psihologia socială – faptul că oamenii nu sînt mai fericiți în momentul în care au resurse materiale în cantități mai mult decît necesare. Sentimentul de comunitate socială produce acel sentiment de fericire – despre asta este UNESCO. Această organizație ne încurajează să înțelegem valorile care ne leagă ca oameni. Este important să realizăm că în această lume a tehnologiei și a virtualului, noi avem și vom avea nevoie de natură, de suflet și de valorile noastre tradiționale, pentru a menține un echilibru, și să ne amintim că, oricît de mult ne-am dezvolta în continuare, sîntem și vom rămîne oameni.

Avantajul este că UNESCO se implică din ce în ce mai mult, la nivel global, în a încerca ne arate cît de important este să păstrăm legăturile sociale. Pînă și umanitatea o păstrăm prin acest patrimoniu, care ne aduce aminte cît de importanți sîntem unii pentru ceilalți. Tansmiterea intergenerațională, faptul că această cultură nu se poate transmite decît de la om-la-om, nu din cărți e o strategie care face parte din marea strategie de dezvoltare sustenabilă.

Cum ați ajutat România prin intermediul statutului de expert UNESCO pe care-l aveți în prezent?

Sînt foarte bucuroasă că am reușit, prin ceea ce am realizat în cadrul proiectelor UNESCO, să documentez legătura românului cu natura. Noi, ca națiune, excelăm prin valorile și legăturile autentice cu natura, ceea e un lucru extraordinar. Un lucru pe care am încercat să-l îndrept este acest fals complex de inferioritate, creat de unii români, potrivit căruia, în comparație cu alte state, am fi o națiune învechită și slab dezvoltată. Premisele sînt false; faptul că sîntem niște oameni înrădăcinați, ce prețuiesc meșteșuguri precum păstoritul sau agricultura, ne face originali și de neînlocuit prin relația specială pe care am avut-o și aleg să cred că încă o avem cu natura și pămîntul. La nivelul politicilor globale, lumea se întoarce la această realitate, la pămînt și natură, și realizează că această nevoie de mediu este mai mult decît importantă, este vitală pentru un viitor prosper. Acesta este conceptul principal al UNESCO și anume conceptul de „dezvoltare sustenabilă” – cum folosim resursele în mod responsabil și de ce.

„România este văzută foarte bine, deoarece avem o cultură bogată”

Cum văd membrii UNESCO România?

Lăsînd la o parte Europa Occidentală, majoritatea actorilor implicați sînt asemănători cu noi. Africa, America Latină, Asia, Europa de Est sînt locuri în care există cultură veche, iar față de noi nu sînt diferite. Printre cele 193 de state membre și cei 11 membri asociați, se numără foarte puține țări din Europa Occidentală, ceea ce face ca mult mai multe să fie în paradigma noastră de cultură tradițională.

Noi sîntem văzuți foarte bine, deoarece avem o cultură bogată; asta este ceea ce contează acolo. Toată lumea se întrece să păstreze meșteșuguri cît mai vechi. La nivel organizațional, sîntem împărțiți – Europa Occidentală și Europa de Est, însă avem și proiecte unde ne întînim cu toții. Nu pot spune cît de minunată este cultura globală, atunci cînd simți că există o concurență între cine reușește să își susțină tradițiile și legătura cu poporul pe care-l reprezintă. Acolo este despre oameni și frumusețea lor naturală.

Cum decurge realizarea unui proiect pentru înscrierea unui element de cultură tradițională pe lista reprezentativă UNESCO?

Este un proces delicat, pentru că implică categorisirea socială a individului ce stăpînește meșteșugul respectiv. Intervenția ta, ca antropolog și etnolog, trebuie făcută cu grijă, pentru că îl poți pierde pe acest om. În cadrul UNESCO sînt numeroase analize pe această temă. Intrarea ta, transformarea unei culturi natural-comunitare într-un concept și alăturarea într-o categorie UNESCO pot influența comunitatea tradițională. Acest concept poartă numele de patrimonializare.

Acesta concept poate părea că aduce o notă negativă, deoarece transformă acel meșteșug într-un obiect, însă valoare scopului este un adevărat bonus pentru cultura noastră și cultura internațională. Avantajul meu este că eu sînt de acolo și în comunicarea cu un om tradiționalist regăsesc tiparul bunicului meu, cu care sînt mai mult decît familiară și atunci reușesc să găsesc un echilibru natural în comunicare. Țin să cred că în acel moment sînt parte a culturii române și tot ce fac pentru România la UNESCO realizez din această perspectivă a intermediarului. La urma urmei, sînt parte din comunitatea mea, iar natura prin care dialogăm este autentică și cît se poate de obișnuită, scopul fiind ca cel cu care dialoghez, purtătorul de meșteșug, să realizeze cît de important este ceea ce face.

De asemenea, înțeleg că noi, în prezent, sîntem într-o altă fază culturală și acești purtători de meșteșug sînt nevoiți să vorbească despre ocupația lor mai detaliat decît o făceau înainte, decît atunci cînd transmiteau prin exemplul lor tinerilor vremii respective, în scopul preluării meșteșugului.

Spre exemplu, bunica mea m-a învățat cum se face chirpicul, pentru că l-am făcut împreună. Iar acesta a fost un proces de educare obișnuit în cadrul familial, educație formală. Acum sîntem în situația educației nonformale, în care trebuie să găsim un context care este totuși formalizat. În cazul în care copiii nu mai au bunici care să locuiască în mediul rural, facem o vizită unui meșter cojocar și acolo tinerii pot învăța cum se practică acest meșteșug vechi. Desigur, nu vor deveni cojocari, dar important este ca ei să știe despre existența acestui meșteșug.

Chiar dinainte să activez în cadrul UNESCO, încă din 2015, încerc prin toate puterile să explic cît de important este să avem în vedere aceste mijloace de educație nonformală îndreptate spre cultura tradițională.

Cu ce se ocupau bunicii dumneavoastră?

În bunicii mei regăseam un tip de inteligență naturală și originală. Bunicul meu a făcut o școală profesională la Iași. A fost tîmplar pe șantiere mai toată viața lui. Din cauza profesiei, într-o anumită măsură s-a îndepărtat de latura lui tradițională. Totuși, seara se întorcea acasă, făcea naveta două ore cu trenul, dus-întors, și pot spune cu mîndrie că era țăran acasă, în sensul foarte pozitiv al cuvîntului. Iar bunica mea a fost croitoreasa satului, învățînd de la o soră de-a ei, care făcuse școala de croitorie. De menționat este că ei rămîneau ancorați în acest spirit tradițional și respectau datinile și obiceiurile.

 „Strămoșii noștri au știut să protejeze și să prețuiască natura”

Care este legătura dintre țăranul româși UNESCO?

Ceea ce face UNESCO special este că practic este o platformă de cunoaștere, care combină acest conținut de cultură tradițională cu explicarea relevanței globale, relevanței comunitare, relevanței științifice chiar. Eu am lucrat foarte mult și m-am concentrat în documentarea mea pe relația omului cu natura, iar acesta este cea mai importantă în momentul actual, în contextul patrimoniului cultural imaterial, pentru că tocmai asta servește strategiei ONU. Legătura dintre ecologie și tradiționalism este cea mai importantă parte a culturii tradiționale, pentru că, într-o lume în care natura este neglijată, ne reamintește că strămoșii noștri au știut să o protejeze și să o prețuiască.

Care este proiectul UNESCO de care v-ați atașat?

Nu pot spune că nu sînt atașată de toate proiectele culturale desfășurate; sînt mai multe proiecte de suflet. Totuși cel legat de transhumanță îl regăsesc ca fiind cel mai important proiect. Cel mai rău îmi pare că oamenii nu înțeleg, de fapt, ce înseamnă transhumanța. Nu înțeleg că este un fenomen viu, un fenomen cultural și economic viu.

În trecut am fost învățați la școală că „transhumanța este o ocupație tradițională, care a ajutat la crearea omogenității limbii române”. De aici concluzionăm că avem limba română datorită acestor ciobani, care traversau Munții Carpați, realizînd o legătură comercială și culturală cu cele trei mari provincii. Acest lucru este adevărat și important, însă problema este că, asemeni multor concepte din cultura tradițională, lumea privește transhumanța ca pe o realitate a trecutului. Aproape zilnic găsesc în mediul online o știre, pe diverse portaluri de presă, în care se discută despre această transhumanță înscrisă în patrimoniul UNESCO și se menționează că „a fost o ocupație frumoasă”, se subliniază legătura cu balada Miorița, și totul este văzut ca fiind parte a trecutului. Lucru complet neadevărat! Prima mea reacție este că transhumanța este o realitate vie! Noi, în calitate de membri, nu putem înscrie la UNESCO un fapt neexistent. Datoria noastră este să documentăm această practică culturală în prezent, oferind dovezi – videoclipuri, fotografii, informații.

Minimumul de cunoaștere al fiecărui individ privind conceptul de patrimoniu imaterial ar trebui să fie că este o realitate vie. Patrimoniul imaterial nu este un muzeu în care expunem niște piese cu valoare istorică, dar care nu își mai au locul în ziua de astăzi. Patrimoniul imaterial este cultura vie, iar la UNESCO sinonimul cel mai utilizat pentru termenul de patrimoniu cultural imaterial este patrimoniu viu.

Dar cum am procedat? Prin documentare și cercetare; am mers printre ciobani și le-am văzut munca, am fost pe drumurile lor, găsite de măgari, pentru că aceste animale reușesc să găsească cele mai prietenoase drumuri printre trecătorile montane.

Sînt foarte multe probleme cu păstrarea traseelor de transhumanță, regăsind în drum, fie autostrăzi, fie proiecte imobiliare, dar în primul rînd proprietatea privată. Regăsim și foarte multe probleme în legătură cu produsele de stînă tradiționale: lîna, spre exemplu, nu se mai folosește; se aruncă sau se arde. Scoțienii, spre exemplu, aleg să cheltuiască sume considerabile pentru această resursă naturală, adesea confecționînd pulovere de lînă sau alte obiecte vestimentare.

Nici nu mai spun de legislație, de legi care obligă declararea fiecărei turme de oi unui medic veterinar, care să hotărască dacă fiecare oaie are voie sau nu, din punct de vedere sanitar, să traverseze drumurile respective, dintr-un județ într-altul. Foarte multe speranțe sînt puse pe umerii mei din partea acestei comunități – comunitatea de ciobani din România, asociați la Federația Națională a Oierilor Montani. Se bazează pe mine pentru că sînt prea multe probleme de rezolvat.

Avem cărți despre transhumanță, despre fiecare regiune de transhumanță, documentată cu ocupațiile ciobanilor și viața lor, de la ce mănîncă, pînă la ce produc și cum își petrec timpul, cîntînd la fluier. Această documentare este realizată de o echipă de oameni care este pe teren, folosindu-se de resursele proprii pentru colectarea acestor informații. Acest lucru este dureros. Mulți fug de acești oameni ce ne amintesc de rădăcina noastră și aleg să se stigmatizeze, spunînd că poporul nostru nu ar trebui să fie văzut pe plan internațional ca fiind unul de păstori, țărani și oameni cu mentalități învechite.

Ne aflăm într-o lume inversată, exact valorile noastre sînt văzute adeseori negativ. Colegii mei elvețieni au realizat și ei un dosar ce documentează păstoritul elvețian si se mîndresc cu asta. De ce există acest complex de inferioritate la noi? De ce alegem să ne stigmatizăm? Ar trebui să ne promovăm produsele cu marcă românească și să ne mîndrim că noi încă mai lucrăm cu natura. Eu am foarte multe planuri și mă voi baza pe asociațiile și sprijinul european. De ce? Pentru că realitatea este că străinii realizează mai bine cît de valoroși sîntem.

Țin foarte mult la acest dosar și este foarte important pentru cultura română, pentru a înțelege cît de valoroasă este această ocupație tradițională, care este economie, este cultură, este producere de hrană. Dar mai important este un lucru care promovează extraordinar Romînia.

În acest dosar UNESCO am fost 10 țări. Dosarul a fost coordonat de Spania, Franța, Austria. Experții francezi cu care am lucrat erau foarte mîndri și fericiți că la un liceu agricol de-al lor, specializat pe păstorit, ajunsese un cioban român. Acesta a venit la muncă în Franța, avînd cunoștințele în acest domeniu de acasă, din România. Iar francezii au considerat că el ar trebui să predea acest element cu tradiție în acel liceu, făcîndu-l expert. În prezent există proiecte între liceele agricole europene, ce au luat naștere datorită acestui român. E un exemplu de om ce nu se ascunde, ba chiar se mîndrește cu ceea ce este și cu ceea ce a învățat de la familia lui în stînile românești.