Horia Veriveș este actor al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași de 11 ani, timp în care publicul l-a putut vedea în piese precum „Măcelăria lui Iov”, „Proștii sub clar de lună”, cel mai important spectacol al său fiind „Chirița în provincie”. Horia Veriveș spune că se regăsește cel mai bine în piesele comice, iar rolurile de travesti pe care le-a jucat pînă acum l-au ajutat să se autodepășească, ceea ce își dorește se întîmple în fiecare zi.

Care este cea mai valoroasă lecție pe care ați învățat-o din copilărie?

Cea mai valoroasă lecție pe care am primit-o a fost de la tatăl meu, pe care l-am pierdut, din păcate, acum șapte ani, aceea de a lupta mereu pentru ceea ce îmi doresc și de a nu apela la alții. Însă aceste lecții, plus multe altele, le-am învățat de la ambii mei părinți. Ei au fost mereu o echipă și mi-au insuflat mie și fratelui meu multe principii prin care noi ne-am ghidat în viață.

Deși afirmați că bunica dumneavoastră a vrut să deveniți preot, ca mai apoi mama să își dorească să o urmați în medicina dentară, ați ales să deveniți actor. De ce ați luat această decizie? Nu este în definitiv, preoția, tot o expunere în fața unui public?

Ba da, dar actoria am ales-o așa, pe moment. Recunosc, la preoție nu prea m-am gîndit, a fost un vis al bunicii mele. cu care am cochetat foarte puțin. Mai făceam „slujbe” prin sufragerie, dar pînă la un punct. Pentru Medicină m-am pregătit timp de un an de zile la anatomie, fizică și chimie, însă, cu o lună înainte, m-am gîndit să dau admiterea la Teatru. A fost doar o chestie de moment și, de atunci, nu m-am gîndit niciodată dacă am luat o decizie eronată. Am fost întrebat cu foarte puțin timp în urmă dacă ar fi să dau timpul înapoi, ce aș alege. Am răspuns simplu:  „teatru”. Cu toate acestea, îmi place stomatologia, merg des în cabinetul mamei mele și consider că este o profesie frumoasă, dar trebuie să ai „har” ca să o poți practica pînă la capăt.

Cum ați descrie prima dvs. zi la Teatru?

Deși mai aveam încă trei colegi din liceu cu mine, a fost plină de emoții, deoarece profesorul ne-a pus să spunem poezii, fabule și un monolog în fața clasei, iar emoțiile, nu știu de ce, au fost mai mari decît la admitere. A fost un sentiment comun cu al colegilor mei, pentru că toți eram atît de emoționați, încît ne gîndeam doar la faptul că în curînd ne va veni fiecăruia rîndul. Am știut, însă, că locul meu e acolo. Mi-am dorit din prima Iașul, nu am dat admitere nici la București, nici la Cluj. Am vrut acest oraș din cu precădere mi-am dorit Teatrul Național „Vasile Alecsandri” de aici, deoarece iubesc atît de mult Iașul, ieșenii. De mic am iubit acest teatru, mai ales pentru clădirea sa superbă.

Cînd vă familiarizați cu un personaj, de ce vă folosiți cel mai mult, de rațiune sau de sentiment?

Teoretic este jumătate și jumătate. Practic, depinde foarte mult de rol. În cazul meu, rațiunea intervine, cînd sînt într-un impas, și din punct de vedere regizoral, dar și din punct de vedere al textului, deoarece există și momente cînd textul nu este foarte bine scris și îl mai modificăm noi. În acele momente, rațiunea îmi ghidează deciziile, iar sentimentul, de obicei, vine în timpul spectacolului. Atunci, sentimentul crește și ajunge la cote mult mai mari decît în momentele în care sînt la repetiții. Însă, conexiunea cu personajele nu o creez chiar în momentul în care primesc textul, ci abia după două săptămîni, cînd reușesc să îl descifrez și îi găsesc toate chichițele.

Rolul Chiriței, cea mai mare provocare

Credeți că publicul este ușor reticent cînd un actor joacă un personaj feminin?

Nu, de exemplu, la „Chirița” se știe. Fiind din zona Moldovei, iubitorii de carte știu acest personaj, se joacă mereu de către un bărbat. Cu toate astea, mi-a povestit cineva că era la un restaurant și de la masa alăturată a auzit că cineva recomanda interlocutorului său piesa „Chirița în provincie”, iar acesta a spus: „Nu mă duc, joacă un băiat rolul feminin, nu suport să văd un actor în rochie”. Eu nu am probleme cu astfel de gîndiri, dacă nu vin la spectacolul acesta, vor veni la altul și totul e bine.   

Cum a fost atunci cînd ați preluat rolul Chiriței, după ce a fost consacrat de Petru Ciubotariu?

A fost o presiune mare și am avut foarte mari emoții, pe care le am și acum. Este un rol pe care mi l-am dorit și trebuie să fii conștient de faptul că trebuie să păstrezi un anumit standard, deoarece, dacă începi să îți bați joc de rol, în primul rînd îți bați joc de public și ești taxat imediat și, în al doilea rînd, îți bați joc de tine.

Cum îți dai seama că ești taxat de public?

Eu ascult publicul. Asta am învățat de la profesorul meu, Dionisie Vitcu. Nu pot să explic cum m-a învățat pas cu pas, dar știu că de la el am învățat acest lucru.

Au existat conflicte între dumneavoastră și public? Vi s-a părut că ați jucat bine un rol, iar publicul nu a fost de acord cu acest lucru?

Au fost dăți cînd publicul a considerat că am jucat foarte bine, dar eu mi-am dat seama și știam că au fost multe greșeli. Eu oricum sînt autocritic și consider că pînă la ultimul spectacol al vieții tale trebuie să fii așa.

Actorul Petru Ciubotaru spunea, într-un interviu, că frumusețea rolului este dată de complicitatea dintre tine și public. A existat această complicitate la dumneavoastră în momentul în care ați preluat acest personaj?

Cam după vreo cinci-șase spectacole. Și nu mi-e rușine să recunosc că am avut emoții foarte mari. După ce m-am „așezat” mai comod în acest rol, am început să mă joc cu publicul, iar acesta mi-a răspuns. În comedie, chiar cred că trebuie să îi dai publicului comedie. Eu, dacă merg la un spectacol de comedie sau la un film de acest tip, vreau să rîd, nu vreau doar să mă amuz. Dacă vreau asta, mă uit la un film romantic.

La teatru, dacă vii la comedie, trebuie să rîzi. Într-adevăr, acum, între mine și publicul de la „Chirița în provincie” s-a creat o conexiune superbă. Am o familie de la Roman, formată din opt membri, care vine la spectacol a șaptea oară. Mai este o familie care vine pentru a paisprezecea oară la piesa asta. Astfel, cred eu că la Sala Mare trebuie să dai texte clasice, în mod special comedii. La Iași, drama nu prinde, însă trebuie să avem și astfel de piese. Eu cred că moldoveanul a decis să nu mai fie trist.

Am încercat să joc în dramă, dar uite, am auzit la spectacol o remarcă care mie îmi place: „Mamă, ce față are!”. La un moment am încercat să joc într-una, în regia lui Ovidiu Lazăr, „Asta seară se improvizează”. Era un rol bun, dar nu s-a prins nici de mine, nici de public. Și încercam eu să intru cît de bine în rol, dar din sală se auzeau cîteva surîsuri. Poate acest lucru se datorează și faptului că de mic am iubit comedia, îmi plăcea să rîd, să îi fac pe cei din jurul meu să rîdă.

„Mi s-a părut cel mai greu ținutul evantaiului”

V-ați gîndit vreodată să nu oferiți mai mult din personajul Chirița decît are nevoie publicul?

Depinde. Cînd simți că publicul este cu tine, poți plusa, atunci merită și trebuie să dai mai mult, iar atunci cînd simți că publicul a pus o barieră între tine, actorul, personajul, și el, atunci trebuie să o lași puțin mai moale. Îți dai seama ușor de acest lucru, dacă asculți publicul, iar după atîtea spectacole, înveți să faci asta. De exemplu, la „Colivia”, o altă comedie dragă mie pe care o jucăm de patru sau cinci ani și care prinde foarte bine la public, lumea nu reacționează. Ca actor, cînd știi că piesa prinde foarte bine la public, te simți ciudat în momentele în care nu există aproape nicio reacție. Atunci mi-am întrebat un prieten, care era în sală, dacă le-a plăcut sau nu spectacolul. Răspunsul a fost că, da, le-a plăcut foarte mult, dar nu au reacționat, deoarece le era rușine de profesori.

Care obicei feminin a fost cel mai dificil să îl deprindeți?

Mi s-a părut cel mai greu ținutul evantaiului. Celelalte obiceiuri le-am învățat de la colegele mele, în primul travesti pe care l-am jucat.

Dintre cele două personaje feminine pe care le-ați interpretat, Coana Chirița și Horela, care a fost cel care v-a provocat cel mai mult?

M-a provocat cel mare tare Chirița. La „Măcelăria lui Iov”, personajul este adus destul de mult în zilele noastre, pe cînd Chirița, totuși, este un personaj clasic, sobru.

Care considerați că este evoluția dumneavoastră de cînd ați început să jucați pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași? Vă găsiți acum luînd alte decizii față de acum cîțiva ani?

Da, bineînțeles. Cu cît joci mai mult, cu atît deprinzi mai multă încredere în tine, dar cel mai important este că devii mult mai conștient de ce poți face tu într-un spectacol și pe scenă. Evoluția mea a fost cursivă, pe parcursul celor 11 ani. Niciodată nu m-am gîndit că „de astăzi trebuie să joc într-un anumit fel”.

Spuneați într-un interviu că dorința tatălui dvs. a fost să vă vadă jucînd în Sala Mare a Teatrului Național. Cum ați descrie prima dumneavoastră prestație acolo? Ați simțit o lipsă în sală?

Am fost foarte trist. De exemplu, după „Chirița” am plîns foarte mult în cabină. Tatăl meu și-a dorit foarte mult să mă vadă jucînd acest personaj. Îmi spunea: „Abia aștept să te văd, sper să prind ziua în care vei juca Chirița”. Cred că primul an de zile, de cînd începusem să joc la Sala Mare, a fost dificil pentru mine. Chiar și acum, la premiere, îi simt lipsa. Mă gîndesc la el și îi dedic o parte din spectacol doar lui. El a fost persoana care a avut încredere în mine încă de la început. Și-a dorit foarte mult să devin actor și mai ales să mă vadă actor. Îmi amintesc că și petrecerea pe care am făcut-o noi, după terminarea spectacolului, a fost foarte tristă pentru mine.

Din toată experiența dumneavoastră, care a fost cea mai dificil personaj pe care l-ați jucat?

Nu cred că există un rol facil; chiar și rolurile mici sînt dificile în felul lor. Rolul din „Colivia” a fost în aceeași măsură de dificil ca cel din „Chirița în provincie”, la fel și cel din „Astă seara se improvizează” și „Proștii sub clar de lună”. Toate trebuie privite cu aceeași gravitate și seriozitate. Chiar dacă e comedie, dramă, rol secundar sau principal, pentru mine sînt la fel de importante. Poate peste 20 de ani voi spune ceva total diferit.

Scurtă biografie

Actorul Horia Veriveș a absolvit la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași în anul 2008, la clasa profesorului Dionisie Vitcu. În cei 11 ani de cînd este actor la Teatru Național „Vasile Alecsandri” din Iași a jucat în peste 50 de spectacole, fiind cunoscut pentru rolul Chiriței, din piesa „Chirița în provincie”.

Originar din Iași, actorul și-a dorit să urmeze studiile și să profeseze în Moldova deoarece îi este cel mai drag acest oraș și, de asemena, moldovenii știu cel mai bine să rîdă.