În culisele Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, cinci oameni croiesc și cos zilnic noi personaje. Printre mașini de cusut, foarfece, degetare, ace, materiale și papiote multicolore de ață – așa trăiește echipa de croitori. Cos mii de costume și, fără să fie cunoscuți, fără să fie văzuți vreodată, dau, de fapt, naștere personajelor pe care le urmărim în spectacole.
Atelierul este unul luminos, ticsit cu materiale, costume și ustensile de croitorie. Cînd am ajuns, echipa lucra de zor la costumele pentru spectacolul „Lysistrata, dragostea mea” de Matei Vișniec (regia: Zalán Zakariás, scenografie: Andra Bădulescu Vișniec – n.r.). Fiecare coase o piesă vestimentară diferită, iar pe fundal se aud balade și sunetul ritmic al mașinilor de cusut. „Sînt în jur de o sută și ceva de costume pentru acest spectacol”, îmi spune Petronela Danilovici, unul din șefii croitori.
Departamentele teatrului se leagă între ele ca rotițele unui mecanism care funcționează impecabil. Croitorii și scenograful îmbină cunoștințele tehnice cu creativitatea. Șeful croitor are sarcina de a pune în practică viziunea regizorală, avînd în posesie informații despre istoria costumului. „Aici (în teatru – n.r.) trebuie să fii creativ și flexibil la provocări, pentru că trebuie să te gîndești imediat cum construiești costumul respectiv. Și asta este toată frumusețea, că faci tot timpul ceva nou. Poate că asta ne mai ține”, îmi explică Petronela. Lucrează de 18 ani în croitoria teatrului. Înainte de asta, a lucrat la garderobă, unde a învățat bazele meseriei. „Cînd s-a redeschis atelierul de croitorie și oamenii cam plecaseră de aici, a fost o oportunitate pentru mine să mă angajez. După am început să fac costume; cam ăsta a fost startul meu și mie îmi place ce fac”, povestește cu o ușoară urmă de nostalgie în glas.
În perioada 2000 – 2005, atelierul de croitorie a fost închis, încercîndu-se mutarea producției de costume în afara teatrului, la croitoriile din oraș. „Noi, echipa asta, am redeschis atelierul. Se făceau costumele în oraș și și-au dat seama (conducerea teatrului – n.r.) că nu se poate așa ceva, pentru că un croitor din oraș nu îți lucrează la cerințele scenografului”, îmi spune Petronela. E tristă că echipa a tot scăzut și că nu reușește să găsească înlocuitori, ceea ce a dublat nivelul de muncă. Dacă înainte erau două săli de spectacol pentru care trebuiau să acopere costumele, acum sunt patru. Uneori, se întîmplă să rămînă peste program, ca să termine costumele pentru spectacol, mai ales că au avut perioade cînd au lucrat la patru spectacole odată. „Eu am o vorbă: nu există premieră fără costume! Trebuie făcute. Cînd e premieră, toate costumele sînt la scenă, indiferent de cîți sîntem sau ce se întîmplă”, explică ea.
Pentru orice spectacol nou costumele se realizează de la zero, fiind rare momentele cînd aceștia utilizează costume vechi. Pentru că aceste costume, nu sînt niște simple haine, ci sînt cele care dau, de fapt, viață personajelor.
În timp ce mașinile de cusut răsună ritmic, croitorii aleg materialele potrivite pentru fiecare costum. Texturile și culorile sunt alese cu atenție, pentru a sublinia personalitatea personajelor și pentru a aduce atmosfera dorită în scenă. Cu instrumentele adecvate în mînă și cu o abilitate deosebită, aceștia croiesc și modelează materialele, pentru a le da forma perfectă. Fiecare detaliu este luat în considerare, de la croieli precise pînă la broderii delicate.
În mijlocul acestui vîrtej, surprind mișcarea agitată a Maricicăi. Cu măiestrie, ia prinde mîneca unui costum și trasează linii perfecte, care vor defini croiul. Se concentrează asupra fiecărei cusături, creînd astfel un costum unic. Într-un ritm alert, acea bucată de material prinde viață și se transformă într-o capodoperă vestimentară. După finalizarea ultimelor modificări și ajustări, costumul intră în etapa de finisare. Aici, atenția este îndreptată asupra detaliilor și a aspectului general al costumului. Ațele sînt îndepărtate cu grijă, și fiecare cusătură este verificată.
„Ca și cum ai veni la spectacol în fiecare zi”
Proba costumului este o etapă esențială în procesul de creație, deoarece trebuie să „dai viață costumului” pe scenă și în același timp să faci actorul să se simtă confortabil. „Aici e o tensiune care se adună: ideea șefei, cu ideea scenografului și cea a actorului. Trei care văd diferit și trebuie să ajungă la un numitor comun, că altfel nu merge costumul înainte. Am avut spectacole în care am schimbat: culoare, modelul costumului, tot, după o probă”, explică Elena Avram.
Are o vechime de 40 de ani în croitorie. A lucrat 21 de ani într-o fabrică de confecții și de 18 ani lucrează în atelierul teatrului. S-a adaptat rapid la noul loc de muncă. Avînd o bază bine formată în confecții, știa produsul cap-coadă, de la pantalon pînă la palton, cum se spune. „Aici trebuie să îți placă, că altfel nu stai. Care o mai venit pe aici și o vrut teatrul să îi primească, tot așa erau veniți din comandă sau fabrică. Dar nu le place, că ei consideră că munca de aici trebuie foarte mult plătită și aici nu sînt salarii. Ei mai degrabă își fac particular. Lucrează la un pantalon, modifică un costum și scot banii pe zi, decît să vină aici. Aici trebuie să muncești și ai program, vrei nu vrei, trebuie să iasă spectacolul cu costumul”, spune femeia.
În fața Elenei, stă o altă croitoreasă, Mihaela Mustea. A lucrat în croitorie comandă la două case de modă din Iași care acum nu mai există. „Nu mi-a venit greu să lucrez aici, greu a fost doar partea cu metoda de lucru. Sînt alte cerințe, aici totul e diferit. La comandă îți aduce clientul modelul, și îi executăm produsul”, subliniază ea.
Maricica Andrei, a terminat UCECOM la tehnică confecții. A lucrat atît în centre de comandă, cît și la o casă de modă. De 18 ani lucrează în teatru și nu s-a gîndit niciodată să se lase de meseria asta. „Mi-a plăcut. Eu sînt în prag de pensie și tot rămîn cu o nostalgie. E foarte frumos aici la noi, adevărat e că vii cu o plăcere deosebită. Ca și cum ai veni la spectacol în fiecare zi”. Este tipicară din fire, iar pentru ea degetarul și acele pe care le folosește sînt foarte importante. „Am un degetar de cînd lucram la operă, pentru că am fost colaborator și acolo. Îl am de 20 de ani și nu țin la inelul ăsta cu diamant, de aici” – îmi spune arătîndu-mi verigheta de pe deget – „cum țin la «bijuteria» asta. Sînt în oraș (degetare – n.r.), dar nu mi se potrivesc”, spune croitoreasa.
Lipsesc meseriașii
Petronela are un zîmbet cald, părul grizonat, tuns scurt și povestește cu drag despre meseria pe care o practică. Din discuția cu ea aflu că în Iași nu există școli care să pregătească croitori de teatru, pe cînd Franța sau Anglia oferă astfel de cursuri. „Te duci la cursuri și te pregătești. Pe cînd la noi înveți din mers, greu, greu și după îți intri în mînă. Am ajuns la un stadiu în care nu cred că se mai pune accent să pregătească tineri pentru așa ceva”, povestește Petronela.
A existat un zvon că Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași va organiza niște cursuri pentru croitorii de teatru, dar conducerea încă se mai gîndește dacă este o idee bună. Echipa este îngrijorată de ce o să se întîmple cu atelierul după ce mulți dintre croitori se vor pensiona. În februarie, Paul a ieșit la pensie, și de atunci se tot caută un înlocuitor.
– Noi am fost mai mulți, dar care, cum a ieșit la pensie. Nu a mai venit nimeni în loc și am rămas atîția”, îmi spune Petronela.
– La pensie o să ieșim toți la un moment dat”, vine în completarea ei Elena Avram.
– Și, ce o să se întîmple atunci cu atelierul? Să mai vii, din an în an, să vezi cîți am rămas”, încheie vizibil neliniștită Petronela.
„Croitorii de teatru sînt speciali, unici și pe cale de dispariție”
Alina Dincă Pușcașu este scenograf și colaborează din 1998 cu diferiți regizori din țară. Este absolventă a Facultății de Textile Pielărie, specializarea Design Vestimentar, din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași. Am întrebat-o cîteva lucruri despre specificul croitoriei de teatru.
Cu ce este diferit un costum de teatru față de un costum obișnuit?
Tehnologia pentru un costum de teatru este complet diferită față de cea a unui costum normal. Pentru că trebuie să dureze mult mai mult timp, timpul unui costum de teatru este mult mai mare. Acum, la Național (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași – n.r.), de exemplu, se poate lucra și cu costume din anii `40 – `50, chiar mai dinainte. Ele sînt lucrate în așa fel încît să poată să fie curățate mai puțin, dar să poată să reziste.
Cum se diferențiază colaborarea cu un croitor de teatru față de cea cu un croitor obișnuit?
Este foarte greu să lucrezi în afara atelierului de teatru. Costumul de teatru are un cu totul alt sistem de concepere și lucru. Și firmele de confecții, casele de modă sau croitoriile obișnuite nu înțeleg aceste lucruri. Croitorii de teatru sînt speciali, unici și pe cale de dispariție. Au o anumită tehnică, știu să citească schița respectivă, și ei realizează costumele în așa fel încît actorul să se simtă bine în ele. La o croitorie normală trebuie să îi explici, că aici el trebuie să se miște foarte bine (actorul – n.r.), că îi trebuie o pavă sau un clin.
Părinții personajelor de la teatru
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași este printre puținele teatre din România, care încă dispune de un atelier de croitorie. E aici, printre mașinile de cusut, printre stofele viu colorate, printre croitoresele care se mișcă de colo-colo, cu metrul la gît, tot măsurînd și dînd viață hainelor, o lume fragilă, care atîrnă de un fir de ață și la propriu, și la figurat. Într-o epocă în care estetica și autenticitatea devin din ce în ce mai prețuite, imaginea unui actor intrînd pe scenă îmbrăcat în haine obișnuite ar părea de-a dreptul stranie pentru spectatori. Însă, în spatele cortinei, se ascund ei, meșteșugarii care preiau ștafeta și își asumă responsabilitatea de a da personajelor ținuta cu care intră apoi în memoria spectatorilor. Atelierul de croitorie rămîne piatră de temelie, o verigă vitală în lanțul ce leagă arta teatrală și publicul.
***
Credit fotografii: Lavinia Bălțătescu
Niciun comentariu