Constantin Cucos este profesor la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi si director al Departamentului pentru Pregatirea Personalului Didactic (DPPD). A efectuat stagii de cercetare si documentare la Biroul International al Educatiei – UNESCO si este autorul a peste 120 de studii in volume colective si reviste de specialitate. De curand, in cadrul alegerilor directorilor de departamente de la Universitatea „Al. I. Cuza”, Constantin Cucos a fost desemnat, pentru inca un mandat de patru ani, sef al DPPD.

Ati absolvit Facultatea de Filosofie si Istorie. Ce v-a detreminat sa va opriti tocmai la domeniul pedagogiei?

Da, este adevarat, sunt absolvent al FacultaÈ›ii de Filosofie si Istorie, dat fiind ca atunci aceasta ingloba domenii distincte precum psihologia, sociologia, pedagogia, politologia, specializari neagreate, chiar desfiintate, de regimul comunist. Initial, am fost atras de estetica si semiotica, dar spre finalul celor patru ani de studiu, la povata domnului profesor Adrian Neculau, am glisat spre Pedagogie. Aceasta miscare s-a accentuat mai ales dupa absolvire cand, timp de patru ani, am fost profesor de liceu si am constatat „pe viu” cat de importanta si complicata este aceasta practica precum si discursul ce o acompaniaza, o intretine, o perfecteaza, iar aici ma refer la pedagogie, la teoria asupra educatiei. La inceput am venit spre acest domeniu oarecum circumstantial, când as fi putut sa ma fixez intr-un alt domeniu, dar o data cu  liberalizarea de dupa 1989 era prea tarziu, ma indragostisem de acest taram.

Cine se mai face in zilele noastre profesor sau pedagog si care sunt calitatile unui bun pedagog?

Spre cariera didactica se indreapta din ce in ce mai putini, pentru ca meseria este devalorizata simbolic si material. Doar cei care nutresc o devotiune speciala – dragoste fata de copil si daruire catre celalalt – se mai indreapta explicit catre aceasta profesie. A fi dascal e un mare lucru: iti asumi statutul de luminator, de deschizator de orizonturi pentru o fiinta ce aspira sa intre in lume, sa si-o asume, cu umbrele si luminile ei. Invatatorul trebuie sa fie un facilitator, un insotitor spiritual. Mai putem gasi astfel de persoane, putine, ce-i drept. De altfel, aceasta este o tendinta mai generala, nici in alte parti lucrurile nu stralucesc. La noi raul a venit si din interior pentru ca asistam la o deteriorare a imaginii profesorului si asta se intampla si din cauza sistemului deficitar de formare, de selectie si promovare, iar aici ma refer la acele rute de formare in regim de „urgenta” prin scoli postliceale, facultati private cu potential indoielnic. Asa se face ca sistemul este infestat si de persoane care nu au chemare pentru asa ceva. Cat priveste meseria de pedagog propriu-zis, in calitate de cercetator in domeniul stiintelor educatiei, exista un potential semnificativ, mai ales pe langa marile universitati, ce nu este fructificat indeajuns, mai ales in proiectarea si innoirea politicilor educationale. Factorii de decizie, in speta politicienii, cred ca se pot descurca si fara adevaratii tehnicieni, si iata cum arata invatamantul nostru.

„Cred ca invatamantul romanesc sufera de mai multe boli”

Care credeti dumneavoastra ca sunt cele mai slabe puncte ale sistemului educational romanesc?

Cred ca invatamantul romanesc sufera de mai multe boli: improbabilitate, inconstanta si inconsecventa de ordin legislativ, deoarece nu exista o predictibilitate pe termen mediu sau lung, nu stim ce ne asteapta la toamna, peste un an, doi… lucrurile pot evolua in orice directie. Lipsa si trenarea aparitiei noului cadru de referinta, enuntat de noua lege si din care s-ar deduce si alte componente ale sistemului de invatamant precum: rescrierea programelor, revizuirea manualelor, restructurarea sistemului si a procedurilor de evaluare si examinare; fracturarea sistemului de formare a profesorilor prin incetarea pregatirii didactice, mergandu-se chiar pe lichidarea sistemului actual de formare prin doua niveluri si neanuntarea cadrului de pregatire a personalului didactic prin masterul didactic, prevazut de legea din 2010. Lipsa unui spirit vizionar privind evolutia calificarilor si profesorilor, invatamantul fiind in continuare „paralel” cu evoluÈ›ia pietei muncii, formalismul si birocratizarea excesiva a activitatilor didactice, managerii si profesorii consumand prea mult timp cu activitati nespecifice, de plida: „vanarea” de punctaje, de certificate, grija fata de dosarul personal in detrimentul calitatii activitatii didactice s.a.

„Slava Domnului, profesorului ii raman destule sa faca!”

Se vorbeste din ce in ce mai mult de digitalizarea invatamantului. Sunteti de acord cu aceasta schimbare? Ce rol ar mai avea dascalul, in acest context?

Digitalizarea si virtualizarea activitatilor educative se inscriu intr-o evolutie mai generala a practicilor actuale. Nu ne putem sustrage acestor tendinte. Sectiuni importante din activitatile de predare sau de gestionare a activitatilor scolare vor fi preluate de calculator si de retelele digitale. Vor aparea si se vor extinde suporturile de invatare de factura digitala, cu o localizare exacta precum: manualul digital pe DVD sau memory stick sau o localizare extensiva in spatiul virtual mai ales ca acest suport digital creste informational de la o zi la alta prin aditionari din mers. Asta nu inseamna ca rolul profesorului se diminueaza. Dimpotriva, statutul lui poate sa creasca pe linie relationala, umana, „predand” masinii doar ceea ce este capabila ea sa faca: sa stocheze, sa gestioneze, sa faciliteze elevului accederea spre informatia valida, s-o proceseze, s-o adecveze la realitati prin experimentare si aplicare. Slava Domnului, profesorului ii raman destule sa faca!

Ce parere aveti despre noul ordin de ministru? Este introducerea concursului de admitere in faculati o solutie pentru cresterea calitatii educatiei?

Raspund cu un “da” hotarat! Sunt solidar cu aceasta masura. Selectia initiala, pe baza unor competente in stransa legatura cu domeniul ce il urmeaza, se constituie intr-o garantie a calitatii. Ca si la ”Judecata de apoi”, omul trebuie sa fie evaluat pentru ceea ce este sau a devenit in ultimul moment, inainte de a bate la „Usa Raiului”. De ce sa fie luata in calcul o prestatie a elevului din clasa a IX, de pilda, nerelevanta in legatura cu parcursul lui scolar si profesional, si nu una de ultim moment, pe masura solicitarilor ce il asteapta? Cu acest prilej, s-ar diminua unele efecte perverse statuate in timp, dar ar aparea pericolul ivirii altora: invatarea preferentiala pe parcursul liceului, doar la anumite materii, extinderea invatamantului paralel, a meditatiilor, pericolul  invatarii in asalt s.a.

Are nevoie invatamatul romanesc de o noua reforma? Pe ce ar trebui sa se bazeze aceasta noua reforma in principal?

Prin specificul si dinamica sa, invatamantul are nevoie de o reformare continua. Depinde mult natura, sensul, amplitudinea acestor schimbari. Excesele, adica lentoarea ca si accelerarea modificarilor pot  deveni adevarate pericole. Daca nu se intervine la timp – sau prea tarziu – degeaba se mai intervine. La fel, nu poti schimba totul dintr-o data: structuri, curriculum, sistem de evaluare, formarea profesorilor. Sunt zone mai permisive la schimbare – cum ar fi continuturile invatarii, dupa cum sunt si paliere mai inerte – cum ar fi mentalul si comportamentele profesorilor. E nevoie de dozaj, buna cumpanire decizionala, exploatarea momentului cel mai potrivit de actiune, a circumstantelor. E bine sa arunci o privire si la contextul  dinafara: la starea sociala, la evolutia economiei, la contextul international. Nu poti sa faci o reforma fara bani, fara un consens al celor interesati de buna asezare si functionare a acestui sistem. Nu poti sa faci o reforma in raspar, impotriva celor in numele carora zici ca o faci, chiar daca adevarul si dreptatea sunt in mainile tale. E nevoie de o anumita adeziune si solidarizare in jurul unui proiect comun.

Isaura Petronela Mertic