Să construim puțin mai drept

Nostalgia îmi mănîncă mare parte din timp. De fapt, sînt în plin proces de a aduna tot felul de chichițe cu un personaj ridicol, dintr-un joc pe care îl jucam cînd eram mică.

Eram mici și ne adunam în fața porții unei fete mai mari decît noi, care avea Internet. Stăteam îngrămădiți pe o piatră, folosită pe post de opritor, iar la primul zgomot care sugera că ar putea fi cineva acasă, fugeam ca potîrnichile.

Viniluri, casete, muzica anilor 2000, cărți vechi și ponosite, cu un scris puchinos, abia descifrabil. Nostalgia s-a hrănit cu seva ultimilor ani, în timp ce mi-a amuțit orice elan firesc de a mă bucura de viața mea de acum. Dacă mi-ar indica cineva, pe axa timpului, anii aceia, și m-ar întreba: „Te-ai întoarce acolo acum, dacă ai putea?”, m-aș grăbi să răspund categoric: „Nu, niciodată!”

În lumina ultimelor săptămîni, bulele au început să clocotească disprețuitor. Am rămas cu impresia că ne privim cu scepticism. În tramvai, la piață, chiar și atunci cînd ne străduim să fim optimiști cu noi înșine. Măcar puțin. Îi privim pe ceilalți din dosul propriei frici. Unii au devenit nostalgici.

Radu Pavel Gheo, prozator, eseist și dramaturg, descrie: „Ținta nostalgiei n-a fost niciodată aşa cum o rememorăm, înfrumuseţînd-o, sau n-a fost decît o sclipire de fericire într-un noian de insatisfacţii sau suferinţe.”

Am stat și m-am întrebat ce înseamnă să fiu nostalgică. Mi-e dor de mama care, în fiecare seară geroasă, fuma o țigară la gura sobei. În schimb, nu mi-e dor de privirea ei plecată departe, absentă, de a cărei unică speranță se lega grija și iubirea din belșug pentru familie. Nu mi-e dor de tavanul crăpat, cu burtă, nici de criza financiară din 2008, care ne-a suflat departe, ca puful de păpădie, ambițiile și speranțele. Nici după aderarea la Uniunea Europeană n-am simțit, cu ochii de copil, că a fost mai bine. Pentru noi n-a contat înflorirea economică a întregii țări de după, cum nu contează acum nici pentru alții. Pentru unii era Erasmus, iar pentru noi erau ajutoarele sociale primite de mamaia, cărate cu mare greutate cu un cărucior de butelii. 

Nu era niciodată un bilet de tren doar dus către o viață mai plină, nici vreun program de master pompos. Visam să fiu vînzătoare. Îi ziceam mamei c-am să dețin un supermarket și că nu o să mai ia pe caiet niciodată. Că frate-miu va avea o nevastă rea și că eu am s-o iau la mine acasă.

Și-apoi, „să faci școală, să ai cîtuși de puțină carte” era un mod de a merge mai departe de granițele preexistente, de a le sfida. Era modul de a te cățăra încăpățînat pe ierarhii sociale mai înalte decît tine, care te înghițeau, ca o haină largă; dacă ai să mai crești puțin, poate-poate o să te încapă. Școala nu era opțiunea dintr-o listă infinită. „Dacă nu faci școală, ești condamnat. Ajungi ca mine și ca tac-tu.”

În goana după ierarhia absolută, devii hîd, te urîțești. Din lumea ieșirilor cu prietenii și a cafelelor de specialitate, problemele tale capătă alte forme, alte poveri. Polarizarea din ultima vreme m-a făcut să realizez c-am trăit atît de departe de ele și, paradoxal, atît de aproape.

Textul acesta poate fi confundat ușor cu o confesiune. În realitate, încerc să explorez (și eu, odată cu voi!), sentimentul greoi care ne cuprinde în ultima vreme – parțial e  revoltă și reproș, parțial e compasiune, e înțelegere. Pentru că, uneori, nostalgia vine din lipsa de alternativă: cînd n-ai ce alege azi, alegi ieri.

M-am concentrat, în special, pe nostalgia comunistă. Într-un articol de opinie scris de Vasile Ernu pentru „Libertatea”, în anul 2023, mai mulți sociologi au încercat să definească fenomenul nostalgiei. De pildă, Mihai S. Rusu – sociolog la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, spunea: „A devenit un soi de ritual mediatic să ne declarăm uimiți ori de cîte ori un nou sondaj de opinie reflectă procentele în continuă creștere ale românilor care evaluează pozitiv regimul comunist. Reacția în masă – din partea jurnaliștilor, comentatorilor politici și intelectualilor liberali – este să-și mărturisească stupoarea față de această anomalie. Iar atunci cînd încearcă să schițeze vreo explicație, aceștia dau vina pe nostalgici, blamîndu-i că nu înțeleg democrația liberală, că sînt ignoranți politic și mai ales că mentalitatea comunistă cu care au rămas îi condamnă la inadaptare în noua economie de piață. Într-un cuvînt, nostalgia lor față de vremurile de dinainte de 1989 este bagatelizată prin ridiculizare. Sociologic, este evident că aceste atitudini sînt asociate cu creșterea inegalităților sociale, adîncirea disparităților economice și eșecul politicilor postsocialiste de a crea un stat al bunăstării colective. În ciuda creșterii economice măsurabile prin indicatori generici (de ex.: produsul intern brut, salariul mediu pe economie etc.), tot mai mulți români se simt abandonați forțelor necontrolate ale pieței, ceea ce îi face să găsească în statul paternalist de dinainte de 1989 o alternativă de preferat situației din prezent.”

Mă întreb, în vremuri tulburi, dacă nostalgia nu o fi cumva un mecanism de apărare. Un mod de a colora niște vremuri cenușii, pentru că prezentul pare fragmentat, incert. Sîntem pradă, colectiv, unei clase politice indolente, care ne umilește, care, în timp ce i se demontează o minciună în cadrul unei emisiuni televizate, saltă ștrengărește din umeri și spune: „Ei, am încercat și eu!”

Sondajele o confirmă, discuțiile cu părinții și bunicii o confirmă – un procent tot mai mare de români asociază comunismul cu ordine, siguranță, stabilitate. Cît de reale or fi aceste amintiri? 

Vă invit, cu blîndețe, să-i întrebați pe cei dragi vouă ce înseamnă, de fapt, să-ți fie dor de comunism. Nu cu reproș, nu cu ironie. Mai degrabă ca pe un exercițiu. Ce numesc ei „mai bine”? Poate dorul nu e despre sistem, ci despre oameni. Despre cum erau ei atunci: tineri, sănătoși, în putere. 

Poate nu le e dor de frigul din casă, ci de căldura din jurul mesei. Nu de cenzură, ci de ideea că toți erau „egali”, chiar și în sărăcie. Poate că acel „era mai bine” înseamnă, de fapt, „Mamaie, nu mă durea mijlocul”, „nu eram singură”, „copiii erau mici și aveau timp pentru mine”.

Și poate că e cazul să ne ascultăm unii pe alții, fără să sugerăm ironie și sarcasm. Să înțelegem că dorul nu e întotdeauna un proces logic. Că uneori, cînd prezentul nu oferă prea multe orizonturi, e ușor să te refugiezi în trecut.

Dar tocmai de-asta trebuie să avem grijă ce păstrăm și ce uităm. Pentru că din dor se poate naște amăgire. Și din amăgire decizii care să facă să uităm cît de greu a fost, de fapt, atunci.

Poate că primul pas nu e să convingem, ci să ascultăm. Să stăm de vorbă cu părinții, cu bunicii, cu vecinii care spun că „era mai bine atunci”. Să nu-i contrazicem cu manualul de istorie în mînă, ci cu întrebări blînde, din care să înțelegem ce dor poartă, ce au pierdut, ce nu au primit niciodată.

Și apoi, să ducem mai departe ce ei n-au avut șansa să trăiască: libertatea de a decide, de a vorbi, de a vota. Nu e puțin lucru. Votul nu schimbă totul peste noapte, dar e una dintre puținele unelte reale pe care le avem. Și, în ciuda umilințelor care ni s-au lipit de piele, în ciuda deznădejdii care ne face să credem că nu contează, contează.

Să mergem la vot nu înseamnă doar să alegem.

Înseamnă să-i învățăm pe cei care își doresc să fie învățați să spună limpede: „Am înțeles ce a fost. Am învățat. Și aleg, conștient, să nu mă întorc acolo.”

Pentru că, în final, poate, datoria noastră nu e doar să visăm mai mult decît ei, ci și să construim puțin mai drept.

****

Surse imagini folosite în video:

• YouTube, TVR, Discursul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989 – www.youtu.be

• YouTube, Pro Tv, Jurnalul știrilor prezentate de Andreea Esca de la Bruxelles, pe 1 ianuarie 2007 – www.youtu.be

www.pixabay.com; www.pexels.com