Zilele trecute mi-am adus aminte de anul I de facultate. Chiar de la început, toți am primit aceeași întrebare: „De ce ai ales să vii la Jurnalism?” Răspunsurile au fost variate. Unii visau de mici să fie jurnaliști, alții bifaseră această opțiune din întîmplare, poate chiar din lipsă de alternative. Răspunsul meu, însă, mă face și azi să zîmbesc. Cînd a venit rîndul meu, am spus: „Îmi place să vorbesc mult”, crezînd sincer că ăsta e un criteriu esențial pentru a deveni jurnalist.

Dar oare chiar este?

Acum, spre finalul acestei etape, mă năvălesc zeci de amintiri: momente de îndoială, de stres, de oboseală… Teama că nu vom trece examenele, că nu vom promova anul sau că poate nu suntem suficient de buni. Îmi amintesc cum pierdeam 0,5 puncte pentru că foloseam cuvîntul „gen”, îmi amintesc de expresia „One cannot not communicate”, repetată mereu de un profesor drag sau de punctele bonus oferite pentru implicare în activități extracurriculare. La vremea respectivă nu știam cît de mult îmi vor rămîne toate astea în suflet.

Am legat prietenii care, sper, vor trece testul timpului. Am învățat să ascult opinii diferite și să fiu vulnerabilă fără teamă. Am scris texte peste texte, le-am rescris, le-am șters și am început din nou. Am făcut interviuri pe stradă, am lucrat în echipă, am trăit frînturi de jurnalism real și am învățat cîte ceva de la fiecare coleg, profesor sau invitat.

Dacă m-ar întreba cineva acum dacă aș mai alege o dată același drum, aș spune fără ezitare: „Da, din nou și din nou!”

Nu m-am visat niciodată mare jurnalist, dar am avut șansa să fac practică la TVR Iași — ceva ce părea ireal pentru mine la acel moment. Acolo s-a născut dragostea mea adevărată pentru această meserie. Am continuat cu voluntariatul, iar energia cu care veneam la redacție era remarcată. Unii îmi spuneau că n-o să pot rămîne așa mereu, că voi obosi, că îmi va trece. Le-am spus și atunci, vă spun și vouă acum:

Poate voi obosi, dar nu voi înceta niciodată să simt setea asta de jurnalism.

Textul acesta e mai mult o mărturisire. Dar ca să închei frumos, mă întorc la prima întrebare.

Jurnalismul nu înseamnă să vorbești mult. Înseamnă să observi, să ai un spirit critic, să fii cinstit, să simți. Să asculți cu adevărat, nu doar să auzi. Jurnalismul m-a învățat să privesc altfel lumea și mi-a deschis o ușă spre o etapă nouă din viață.

Nu, nu vi se pare doar vouă că sună personal. Pentru că este personal.

Sună a „mulțumesc”!

Pentru acești trei ani.

Pentru oamenii care m-au format.

Pentru fiecare moment care m-a adus aici.

Sună a „mulțumesc!” spus în stil jurnalistic.

Și da, cu siguranță veți mai auzi de mine.

Și de generația mea.