Un dosar nesoluționat de trei ani. O anchetă personală.

Fișă de caz – suspectă principală: Iassmine.

Infracțiune: Alegere greșită a facultății.

Mobil: Respinsă la opțiunea principală și din alte multe motive.

Locul faptei: Specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, UAIC Iași.

Verdict: Sub investigație permanentă.

Capitolul I – Intrarea în anchetă

Era mijlocul lui iulie 2022, iar aerul dogoritor părea să topească și ultimele speranțe de pe lista de admitere. În fața unui laptop obosit și a unei cafele prea amare, Iassmine privea fix o decizie care avea să-i schimbe traseul vieții: nu fusese admisă la Drept. A urmat o tăcere lungă, ca după un verdict definitiv. Apoi, dintr-un soi de instinct de conservare sau poate de resemnare lucidă, a completat în grabă singura opțiune rămasă deschisă — Jurnalism. Nu știa nimic despre acest domeniu. Nu avea pasiuni declarate, nici curiozități jurnalistice, nici măcar o fascinație pentru știri. Practic, nu avea niciun alibi.

Dar așa cum unele cazuri celebre pornesc de la o întîmplare banală, așa și povestea ei a început în acel moment aparent lipsit de importanță. Tocmai pășise, fără să știe, pe scena unei anchete care avea să dureze trei ani — una despre identitate, vocație și adevăruri personale ascunse sub straturi de incertitudine.

Capitolul II – Martorii tăcuți și redactorul care a deschis dosarul

Primele săli de curs erau reci, ecoul vocilor profesorilor părea parte dintr-un interogatoriu perpetuu. Iassmine își făcea temele conștiincios, dar nu simțea nicio conexiune reală cu meseria pe care o învăța pe hîrtie. Adevărata descoperire a venit abia în anul al treilea, cînd, în timpul stagiului de practică la „Ziarul de Iași”, l-a întâlnit pe Cătălin, un redactor cu umeri încordați, privire tăioasă, dar caldă și o experiență de presă care părea că putea umple un dosar penal de zece volume.

„Un jurnalist trebuie să știe să ceară mereu ce vrea și cât vrea,” i-a spus el, sprijinindu-se de o masă veche, cu pete de cafea și urme de pix. Vorbele lui nu aveau emfază, dar purtau greutatea unui adevăr trăit. Iassmine l-a privit atent, ca pe un martor-cheie într-un caz care devenea din ce în ce mai personal.

Încă dinaintea practicii, însă, avusese un prim contact important cu lumea jurnalistică: un interviu realizat pentru agenția de presă a universității, CuzaNet, cu Elena Vlădăreanu — jurnalistă și poetă. Discuția aceea i-a lăsat în minte o idee care a fermentat lent: poate că jurnalismul nu e doar despre întrebări și răspunsuri, ci și despre ton, empatie și priviri care dezvăluie mai mult decît cuvintele.

Aceste două întîlniri – cu o voce feminină a introspecției și cu o voce masculină a clarității brutale – au fost, în fond, declarațiile care au redeschis ancheta asupra propriei sale identități profesionale.

Capitolul III – Complicii

Biroul? G110 de la Catedra de Jurnalism. Nu într-un cămin, ci printre fișe, cursuri și foi cu margini pline de notițe, Iassmine și-a format, pas cu pas, o echipă de studente nelipsite de la curs cum rar găsești și în cele mai bine sudate redacții:

  • Maria, tăcută dar atentă, genul de martor care observă totul și tace pînă la momentul potrivit. Un suflet fin, care atunci cînd vorbește, o face cu greutate și înțelepciune. Videograf de excepție, cu puternice plăceri pentru aeronautică, și în mare, cam pentru tot ce te lasă cu gura căscată.
  • Bianca, cu gura aurită și principiile fixe – avocatul apărării, dar și acuzatorul cel mai sincer. Nu se teme de adevăr, nici cînd doare, nici cînd incomodează. Genul de complice care nu te-ar lăsa niciodată singur, oricît de grea ar fi pedeapsa.
  • Cătălina, o artistă în haine de civil, cu camera foto pregătită mereu, cu dragoste declarată pentru pisici și o viziune unică asupra lumii. Fotografiile ei spun povești fără să folosească un cuvînt, iar poveștile ei te lasă fără cuvinte.
  • Delia, enciclopedia vie a echipei. Nu uită nimic și știe mereu unde să caute, ce să întrebe, ce statistică să aducă în discuție. Cînd ceilalți se pierd în detalii, ea reconstruiește întregul tablou. Genul de om care te distruge din argumente.

Nu au venit împreună, ci s-au găsit pe parcurs. Colege devenite prietene, martore și complice într-o anchetă numită „facultate”. Patru prezențe diferite care, în cele mai tensionate sau absurde momente, au reușit să formeze un soi de redacție ideală: umană, sinceră și loială. O alianță fără jurămînt, dar cu dovezi clare de prietenie adevărată.

Capitolul IV – Dovezile îndoielii

Pentru fiecare anchetă reușită, pentru fiecare interviu care atinge inimi, există o mulțime de momente ascunse, pline de ezitări, greșeli și întrebări fără răspuns. Pentru Iassmine, aceste momente au fost ca niște umbre lungi, care se întindeau peste drumul ei jurnalistic, iar ele au lăsat urme adînci în sufletul ei.

Era o dimineață rece de iarnă, cu un cer cenușiu care părea să apese greu peste întreaga lume. Iassmine se pregătea pentru un interviu banal la prima vedere: o discuție cu o actriță și păpușar de la Teatrul „Luceafărul”. Nimic spectaculos, nimic care să-i pună la încercare abilitățile.

A ajuns la cabina artistei cu reportofonul pregătit, notițele în mînă și un zîmbet timid, dornică să afle cît mai multe. Dar după primele zece minute, atmosfera s-a schimbat. Reportofonul a început să scoată un zgomot ciudat, iar microfonul a scos doar ecouri distorsionate. Panica s-a instalat ușor: avea nevoie de acele cuvinte, acele fragmente pentru articolul care trebuia să fie publicat peste doar cîteva zile.

După ce interviul s-a terminat, ea a plecat cu un gol mare în stomac. Pe drumul spre casă, a început să se întrebe dacă jurnalismul era cu adevărat pentru ea. Dacă poate face față neprevăzutului, dacă are cu adevărat darul să surprindă esențe în cuvinte, dacă poate să facă față presiunii constante de a livra informația corectă și la timp.

Mai tîrziu, în timpul redactării, a primit un feedback care a lovit-o direct în miezul sensibil al sufletului: „Textul tău e prea liric. Jurnalismul nu e poezie. Trebuie să fii clară, concisă, să nu lași loc de interpretări.” Cuvintele editorului păreau să-i spună că stilul ei, sensibil și empatic, nu era „potrivit” pentru meseria asta. A simțit că pierde ceva din ea însăși.

În acea noapte, a deschis jurnalul, acel spațiu sigur unde putea să fie sinceră cu sine. A scris:

„Poate că nu sînt și nu voi fi o jurnalistă adevărată. Poate că sînt doar o fată care voia să înțeleagă oamenii, să le audă poveștile, să le simtă durerea și bucuria. Și s-a trezit scriind despre ei, nu despre știri.”

Acea mărturisire a fost un moment de cotitură. Pentru prima dată și-a permis să recunoască că se simțea un impostor, un observator din umbră care nu știa încă dacă locul ei era pe teren sau în biroul de redacție.

Dar paradoxal, aceste momente de nesiguranță au fost cele care au sădit în ea o dorință și mai mare de a învăța, de a experimenta, de a rescrie ceva pînă iese perfect, căci jurnalismul nu iartă greșelile.

Epilog – Caz nesoluționat, dar iubit

Astăzi, după trei ani în care si-a investigat existența, dacă o întrebi pe Iassmine ce va face mai departe, răspunsul ei este sincer și deschis: „Nu știu încă.” Însă în ochii ei se citește dorința de a continua să caute, să scrie, să exploreze.

Cariera ei poate urma orice traseu — scris creativ, investigații jurnalistice, poate chiar o carte-reportaj care să adune toate poveștile și întîmplările pe care le-a întîlnit pînă acum. În momentele de liniște, cînd agitația cotidiană dispare, ea mai aude încă ecoul vocilor celor care au susținut-o pînă atunci:

„Cere ce vrei și cît vrei.”

”Tu spui povestea cum vrei tu, nu cum vor ei.”

Așa că jurnalista care n-a vrut să fie jurnalistă continuă să investigheze, să scrie și să trăiască povestea ei — un caz încă deschis, plin de mister, provocări și descoperiri.

Și, dacă ar fi să se judece la final, toate indiciile ar arăta același adevăr esențial:

Iassmine era exact unde trebuia să fie.